MINORITATEA DE ŢIGANI DIN ROMÂNIA



Numărul estimat al ţiganilor din România este de 409.723, ceea ce reprezintă 1,8% din populaţia tării. Cei mai mulţi ţigani se intâlnesc în judeţul Mures, în Bucureşti dar şi în Bihor, Sibiu, Dolj, Cluj, Brasov etc.

Scurt istoric
Prima atestare documentara a existentei unor comunitati de ţigani este din anul 1068, din vremea Imperiului Bizantin. Ţiganii au fost denumiti in diferite feluri de popoarele cu care au intrat in contact: "arami" (armean, pagân), "faraontseg" (gloata), "bohemien" (din Boemia), "tartares" (tatar), "gypsy" (egiptean), "saracin" (arab), "athinganoi" (tigan). 
Despre locul de origine al ţiganilor exista mai multe teorii. Unii specialisti (romanologi) considera ca acestia ar proveni din Egipt, in timp ce altii avanseaza ipoteza nord-vestului Indiei, in provincia Punjab. Este sigur insa ca migratia ţiganilor catre Europa - alaturi de alte grupuri etnice orientale - s-a facut treptat cu opriri prin Grecia, Bulgaria, Serbia, Tara Româneasca, Moldova, Transilvania, dar si in vestul continentului. 
Etnonimul "rrom" (din grecescul "rhomaios", denominatie pentru locuitorii Imperiului Roman, iar dupa crestinare, pâna la prabusirea Imperiului, pentru crestinii Bizantului), alaturi de "sinto" (ţiganii din spatiul germanic) si "kalo" (ţiganii din spatiul hispanic) defineste o comunitate etnica transfrontaliera, cu limba si cultura distincta. In ultimii ani, in majoritatea tarilor lumii organizatiile etnice au reusit sa impuna denumirea de "rom", lucru acceptat si de autoritatile respectivelor state. In România, dupa ce Ministerul Afacerilor Externe a inaintat un Memorandum catre Guvern solicitând ca in evidentele oficiale sa se foloseasca termenul de "tigan" si nu de "rrom", evitându-se astfel posibila identificare a romanilor cu membrii acestei etnii, organizatiile ţiganilor au protestat si s-a convenit asupra formulei "rrom".


De la intemeierea Tarilor Române la Dezrobire

Studiile românesti despre ţigani lipsesc cu desavârsire pâna la 1837, când Universitatea din Berlin ii solicita lui Mihail Kogalniceanu o lucrare in domeniu, care avea sa aiba o stralucita cariera interna desi, in fapt, era doar o compilatie din autori straini. Uneori, lapidar, sursele confirma absenta preocuparii elitei românesti fata de destinul robilor. "De unde si când a venit acest neam in Moldova? Nu stiu nici ei insisi si nici nu se gaseste nimic despre dânsii in cronicile noastre (...). Tiganii sunt imprastiati ici si colo in toata Moldova si nu afli boier care sa nu aiba in stapânirea sa câteva salase de-ale lor", spune Dimitrie Cantemir in "Descrierea Moldovei". 
Asiduu cercetati in Europa, incepând cu George Borow (1521), despre ţiganii din România exista totusi numeroase surse documentare, dar in consemnari ale calatorilor straini. In schimb, ei sunt atestati, sub aspect juridic si social, doar ca robi domnesti, manastiresti sau boieresti, inca din primele documente ale cancelariilor Tarile Romane (3 octombrie 1385). Timp de câteva secole, ţiganii vor suporta un tratament similar cu institutia sclaviei din Imperiul Bizantin. Istoricul C. Giurescu arata, in studiul sau "Despre rumani", ca intre robie si rumanie sau vecinatate era o mare deosebire: "Ele nu numai ca nu s-au confundat niciodata, dar nici macar nu s-au atins. Erau doua stari cu totul deosebite. Fata de rob, rumanul sau vecinul era socotit ca om liber". Casatoriile mixte erau interzise - "Intre oameni liberi si robi nu se incheie casatorie" (Codul Calimach, Cap.II) -, desi documentele de epoca semnaleaza si astfel de cazuri.
Organizati in salase conduse de juzi tiganesti (jiudeci, cnezi, vatamani), grupati pe tinuturi, coordonati de "bulucbasi", subordonati hatmanului sau vornicului de tigani, dupa legile tarii - "Tiganul este o persoana ce atârna de altul cu averea si familia sa" - Regulamentul Organic, cap. II -, ţiganii erau considerati in sfera bunurilor nemiscatoare, schimbati, vânduti ori daruiti, servind si ca unitate de schimb. Se putea vinde chiar o "jumatate" de rob, adica jumatate din numarul copiilor care i s-ar fi cuvenit unuia dintre soti.
Vânzarea de robi ajunsese sa se faca pe o scara atât de intinsa incât, in prima jumatate a secolului al XIX-lea, robii erau ingrasati, deoarece, fiind vinduti cu cântarul, valoarea lor depindea de greutatea pe care o aveau. Ocaua de carne de rob se vindea cu doi galbeni, roaba (femeia) era platita mai putin cu o treime decât barbatul, iar copiii nevârstnici pe câte jumatate de pret. Chiar si sugarii se vindeau cu cântarul. Cei mai putin pretuiti erau "tiganii batrâni si sterpi". Presiunea abolitionismului occidental si colapsul precipitat al sistemului feudal aveau sa determine si in România moderna abolirea "sclaviei tiganilor": In Moldova, la 1844 - robii domnesti si manastiresti; la 1855 - robii boieresti; in Muntenia, la 1847 - robii domnesti si minastiresti, la 1856 - robii boieresti.


De la Dezrobire la Holocaust

Chiar daca robia a fost desfiintata, programul reformist al pasoptistilor si al guvernelor care au urmat nu au cuprins si problema emanciparii/integrarii sociale a ţiganilor. Daca, in timp, statusul taranului roman a fost imbunatatit sistematic, acestia nemaifiind doar o "mâna de lucru", pentru ţigani, dupa Dezrobirea juridica din 1856, absenta unei elite si a resurselor care sa impuna reprezentarea intereselor lor au dus la o revenire la situatia anterioara. Pentru a supravietui, cei mai multi ţigani au fost constrânsi sa se separe de majoritate si sa dezvolte o "cultura a saraciei" (in care identitatea etnica era/este o oportunitate pentru exploatarea unor resurse marginale) si o "cultura a rusinii", dominata de existenta unui stigmat individual si colectiv, derapaj existential etc.
Marginalizarea si excluderea sociala a ţiganilor au creat, in timp, un important decalaj socio-cultural intre populatia majoritara si comunitatea ţiganilor. Incercari de organizare s-au facut in perioada de dupa Dezrobire, incercându-se structurarea pe bresle, dar industrializarea inceputului de secol XX a facut inutil acest demers. In 1919, doleantele ţiganilor catre statul român erau: "De asemeni, ne rugam ca de aici inainte, in toate actele oficiale românesti sa nu se mai foloseasca pentru noi si urmatorii nostri numirea (porecla) ca batjocura Ťtiganť ci aceasta, daca nu se sterge cu totul chiar din uzul oficial, sa se circumscrie cu o alta denumire care se va afla de corespunzatoare". Ţiganii mai cereau sa fie improprietariti, drept la educatie si sa fie considerati "egali in drepturi si in datorii cu ceilalti români din România Mare".
In perioada interbelica se constata o oarecare imbunatatire a situatiei ţiganilor, indeosebi intre 1934 si 1939 când, cu concursul si sub patronajul unor institutii si personalitati ale vremii, Societatea Generala a Romilor a editat reviste proprii, carti, a avut 784.793 cotizanti si, in general, a militat pentru drepturile etniei. Societatea se va autodizolva in 1948.


Holocaustul
Deceniul al patrulea al secolului trecut avea sa fie insa cumplit pentru foarte multi ţigani. In noiembrie 1940, Ministerul de Interne, la recomandarea Ministerului Sanatatii, interzisese ţiganilor "nomazi" deplasarea, pe motivul ca transmit tifos. Anul urmator, un recensamânt secret recenza 208.700 de ţigani, despre care se spunea ca ar contamina "rasa româneasca". Un decret regal din 1942 trasa liniile spolierii si desemna criteriile de deportare pentru ţigani. S-a inceput prin confiscarea bunurilor, prin Centrul national de românizare. Apoi s-au rationalizat alimentele iar ţiganii "amorali" au fost expediati la munci publice in Transnistria. Ţiganii "nomazi" au fost primii atinsi de persecutii. Presedintele Consiliului de Ministri a ordonat deportarea lor in Transnistria, pe satre. O alta categorie, "semi-nomazii", au fost si ei selectati pentru deportare. La 11 august, inspectorul general scria ministrului de interne ca deportarea ţiganilor nomazi, decretata la 1 mai, era aproape terminata, prin faptul ca 84% dintre ei ajunsesera in Transnistria. Au urmat ţiganii "sedentari". Unul din criteriile de deportare era absenta bunurilor, dar proprietatea unui teren sau a unei case nu i-a putut dispensa pe multi de deportare.
Evacuarea a inceput la 12 septembrie 1942. Un comandant insotea fiecare tren, iar garzile primisera instructiuni sa traga in caz de nevoie. Au fost pregatite noua trenuri pentru a-i transporta, din diferite regiuni. Nu s-a permis decit un bagaj de mâna. Ceea ce ramânea in urma, era confiscat. In opt zile, 30.176 de ţigani sedentari au fost plasati in Transnistria. Alti 18.260 de ţigani "mai putin periculosi", recenzati pentru urmatorul transport, ar fi trebuit sa soseasca in primavara anului 1943, dar, neasteptata inaintare a frontului a zadarnicit acest plan. Sosirea "sedentarilor" a amplificat dezastrul. La 25 noiembrie 1942, 309 ţigani decedasera. Decesul prin inanitie nu era rar, distributia alimentara fiind insuficienta. Tifosul i-a atins pe mii dintre deportati. In timpul iernii 1942 - 1943, 3-4.000 de ţigani au murit de tifos. Unii au murit de frig, fiind sarac imbracati sau goi. Altii, aici datele sunt inca contradictorii, au fost impuscati. Comisia româna pentru victimele Holocaustului a estimat ca circa 36.000 ţigani ar fi murit in Transnistria, dar alte estimari propun o cifra cu mult mai mare.

Perioada comunista
Pâna prin anii `60, egalitarismul perioadei comuniste a permis ţiganilor reprezentari identitare minimale (muzica in limba rromani, carti etc.), un relativ acces egal la resurse si servicii sociale, fapt care a dus la o imbunatatire semnificativa a statusului lor socio-economic. Mobilitatea sociala a creat premisele constituirii unei elite care, pe de o parte era integrata culturii majoritare, pe de alta parte reprezenta, tacit, modele de referinta pentru etnia de apartenenta. Simultan cu aceasta, in perioada 1950 - 1970, pentru "deviationistii" de la conformismul social impus, au continuat masurile de sedentarizare fortata, interzicere a nomadismului si a practicarii meseriilor itinerante.
In anii `80, programul national al PCR "Integrarea tiganilor", derulat prin Ministerul de Interne, viza doar infractionalitatea acestora si un recensamânt neoficial "preventiv". Dupa aceasta perioada, intr-un cadru general al politicilor fata de minoritati ("indiferent de nationalitate"), minoritatea ţiganilor dispare chiar si ca entitate subinteleasa. Pentru a accede la un status superior, singura cale redevine mobilitatea sociala individuala ("naturalizarea"), prin renuntarea la identitatea etnica, ceea ce a determinat o diminuare a alteritatii si o accentuare a prejudecatilor rasiale. Din punct de vedere cultural si social, ţiganii erau considerati o "subcultura" parazitara, un grup social marginal.
Dupa colapsul economic din anii `80, excluderea ţiganilor de pe piata muncii s-a generalizat. Excluderii si prejudecatilor rasiale ale institutiilor si comunitatilor locale le erau opuse forme de "nesupunere civica" (abandonarea responsabilitatii civice, disociabilitate etc.), fapt care a adâncit ruptura dintre populatia majoritara si ţigani, a dus la proliferarea manifestarilor rasiale.

Situatia dupa 1990
La scurta vreme dupa rasturnarea regimului comunist, ţiganii au fost recunoscuti ca minoritate nationala. Desi acest lucru a presupus câstigarea unor drepturi politice si civile, deteriorarea situatiei economice si sociale a ţiganilor a continuat. Acest lucru s-a datorat atât neglijarii institutionalizate cât si, in unele situatii, unei legislatii discriminatorii (Legea Fondului Funciar, Legea Ajutorului Social, Legea Invatamântului etc.) sau interventionismului institutiilor statului in procesul de cristalizare a miscarii ţiganilor. 
Diferitele comunitati de ţigani (circa 40 existente) au infiintat numeroase formatiuni politice si organizatii civice, dintre care amintim: Partida Romilor, Federatia Conventia Cadru a Rromilor, Federatia Etnica a Rromilor, Partidul Democrat al Rromilor, Lautarilor si Rudarilor din România, Partidul Democrat Crestin al Romilor din România, Alianta pentru Unitatea Rromilor, Asociatia Studentilor Rromi, Centrul pentru Interventii si Studii- Romani Criss, Centrul de Politici Publice Aven Amentza, Astra-Satra, Agentia de Dezvoltare Impreuna, Asociatia Femeilor Rrome din România, Fundatia Phoenix, Comunitatea Etniei Rromilor din România, fundatia Ion Budai Deleanu, Fundatia Social Culturala a Rromilor "Ion Cioaba" etc.
La 25 aprilie 2000, Guvernul român aproba o Strategie nationala de imbunatatire a situatiei ţiganilor, un program pe 10 ani care isi propune ridicarea nivelului social si economic al ţiganilor si integrarea lor in societate. 
Asupra numarului exact al ţiganilor exista inca numaroase discutii. Ultimul recensamânt, din 1992, consemneaza existenta a 409 723 persoane apartinând acestei etnii, in schimb, organizatiile de ţigani si alte date neoficiale avanseaza chiar cifra de 1,5 - 2 milioane.
Ţiganii au inceput sa se organizeze si la nivel international, adoptându-se un steag ca simbol al unitatii etnice. Steagul este format din doua benzi longitudinale, verde si albastru, si in centru o roata cu spite rosii. Verdele simbolizeaza pamântul mama, albastrul este cerul - tata si Dumnezeu - iar roata simbolul peregrinarii milenare a acestui popor.

Niciun comentariu: