Referat- INTERNETUL

1. Definiţie. Preliminarii.

 

           După epoca presei scrise şi cea a radiodifuziunii, cea de a treia epocă a comunicării se înscrie şi ea pe traseul mutaţiilor tehnice generate de electronică.

           Apariţia informaticii ca sistem de comunicaţii se va face urmând tipicul deja cunoscut acum al celorlalte media: telegraful, radioul, televiziunea. Aşadar, dezvoltarea ei este marcată de aceleaşi ezitări, de permanenta constrângere a dispozitivelor tehnice. Ultima parte a afirmaţiei poate părea nejustificată, dacă avem în vedere faptul că o mare parte a instrumentarului tehnic de lucru exita deja, informatica nefăcând altceva decât să-l preia de la sistemele de comunicaţii care îl utilizau de ceva vreme şi să îl ajusteze propriilor nevoi. Ne gândim aici la tehnici de bază, precum: tranzistorul, trioda, circuitul integrat, microprocesorul.

           Apare însă o altă problemă, ridicată de faptul că adesea, deşi există infrastructura, suportul tehnologic, în cazul nostru, va trebui să mai treacă timp până când cineva să aibă viziunea integratoare a unui sistem. Informatica a fost nevoită să îşi găsească, înainte de orice, propria definiţie, să se înţeleagă pe sine ca pe altceva decât ca pe un simplu dispozitiv de calcul lipsit de orice caracter iminent. Primele prototipuri de maşini de calcul au fost realizate încă înainte de cel de-al doilea război. Vannever Bush construieşte în anii ‘30 o maşină de calcul analogică, dar care utiliza un principiu ce nu lăsa loc nici unei evoluţii viitoare.

           George Stibitz, telefonist la laboratoarele Bell, realizează un calculator electromecanic, structurat după principiul funcţionării centralelor telefonice. Cele două stări posibile ale acesteia, închis sau deschis, pot fi transformate la nivelul calculatorului într-un sistem binar, cu stări de forma 0 şi 1.

           Anii ‘40 se vor dovedi prolifici în ceea ce priveşte construirea de asemenea aparate de calcul în scopuri militare, aparate-mamut cu dimensiuni de 100 metri pătraţi şi utilizând  9 000 de relee.

           Sfârşitul războiului aduce modificări în tehnica de planificare a viitoarelor maşini. În 1945, acelaşi V. Bush  propune un dispozitiv de tip “memex”, care reuşea să stabilească anumite conexiuni între volume de informaţii disparate.  Apoi, în 1947, trei cercetători de la compania telefonică AT&T aduc îmbunătăţiri esenţiale tranzistorului (semiconductorului). W. Brattain, J. Bardeen şi W. Shockley, care, de altfel, vor fi recompensaţi cu premiul Nobel în 1956, au găsit un mod de a determina granulele de nisip să răspundă la stimuli electrici, pozitivi sau negativi. Aceste unităţi infime, numite la început tranzistori şi, mai târziu, semiconductoare sau chip-uri, acţionau foarte rapid ca întrerupătoare. Noua tehnologie dezvoltată va primi numele de digitizare, datele fiind reduse la serii de cifre de 0 pentru închis şi 1 pentru deschis şi va fi aproape imediat tradusă în practică, în ciuda reticenţei cvasi-generale. Menţinându-ne în cadrul dihotomiei iniţiale, rezultatele experimentelor celor trei fac trecerea la paradigma electronică. Calculatoarele realizate la Universitatea Harvard de către H. Aiken, apelând la tehnica pusă la punct în laboratoarele Bell, vor fi superioare din punct de vedere tehnic: pentru prima dată există un program care să le controleze. Noţiunea de program desemnează “un algoritm scris într-un limbaj recunoscut”[1] de către maşină, adică un ansamblu de operaţii repetitive inserate anterior în memoria maşinii care determină răspunsurile solicitate de către utilizator prin efectuarea anumitor comenzi.

           Perioada precedentă, aşadar, utiliza ca tehnică de bază electricitatea, la care se adăugau mecanica fină şi chimia suprafeţelor sensibile. Din 1945 însă, coexitenţa celor două paradigme, cu o arhitectură destul de asemănătoare, trasează graniţele unui sistem axat din ce în ce mai mult pe performanţă tehnică: superioritatea formatului electronic se va afirma doar în momentul în care avantajele sale vor fi clar conturate.

           “Dezvoltarea comutaţiei electronice a fost mereu o cursă în care când ideile, când componentele erau în frunte”, spune P. Lucas. Dar, în final, ceea ce a condus la impunerea sa a fost viteza mare de calcul.

           Trecerea de la electromecanică la electronică s-a făcut şi printr-o colaborare între telecomunicaţii şi informatică. C. Shannon, de pildă, susţine o teză care leagă electromecanica de calculul binar, demonstrând că operaţii matematice complexe pot fi automatizate, folosind circuitele cu relee din telefonie. Este suficient să se ţină cont de anumite principii algebrice şi să se lucreze cu numere binare. Apoi, cerecetătorii de la laboratoarele Bell vor încerca să transfere digitizarea în comunicaţiile telefonice. Vor găsi rapid modalitatea de a transforma vocea umană, transmisă prin liniile telefonice, în serii de pulsiuni codificate, care vor fi preschimbate, la polul receptor, din nou în sunete, re-creând vocea. Vibraţiile erau, de fapt, semnale digitale de tip închis-deschis, înregistrate atât de repede la un capăt al liniei şi reconstruite la fel de repede la celălalt capăt al ei încât reproduceau perfect realitatea. Aceste semnale închis-deschis funcţionează după acelaşi principiu cu persistenţa imaginii, fenomen ce creează iluzia mişcării în cinematograf.

           Un eveniment deosebit l-a reprezentat transmiterea, în 1962, a unui mesaj de la AT&T  către Chicago, prin intermediul unui tranzistor, echivalentul, de fapt, al primului apel telefonic digital. Până în acel moment, comunicaţiile telefonice erau bazate pe unde sonore transformate în curenţi electrici. Odată cu transmisiunile digitale, vocile vor fi transformate, la viteze incredibile, în alternanţele digitale închis-deschis despre care am vorbit. Tot laboratoarele Bell vor realiza şi dispozitive care să permită transmiterea mai multor apeluri telefonice pe aceeaşi linie simultan, tehnică ce va cunoaşte o aplicare deosebită în informatică. De la inventare telefonului, în 1876, de către Al. Graham Bell, pe o linie nu putea fi tansmis decât un singur mesaj odată. Începând cu digitizarea, se naşte un nou proces, denumit multiplexing  (particule infime ale unui mesaj puteau interfera, în timpul transmisiei, cu particule ale unui alt mesaj, separarea operându-se doar în momentul sosirii la destinatar, la receptor). AT&T va introduce serviciul telefonic multiplex în 1965. Faptul că 51 de mesaje puteau fi trimise în acelaşi timp, pe un fir atât de subţire, părea ceva incredibil. Capacitatea sistemului naţional de telefonie va creşte fantastic, fără să fi fost nevoie să se întindă nici un metru de sârmă în plus.

           Puţini au fost cei care au prevăzut revoluţia pe care o vor produce digitizarea şi compresiunea şi chiar mai puţini cei care să creadă că ea se va produce atât de rapid. Web-ul nu era nici măcar imaginat; cu toate acestea, i se creau condiţiile necesare dezvoltării ulterioare. Până la ordinator şi la web, însă, mai era de depăşit problema prelucrării informaţiilor, operaţie efectuată în epocă de un aparat numit mecanograf. La începutul deceniului al cincilea, matematicienii Mauchly şi Eckert, aplicând principiile cercetării matematice şi logice a lui Neumann, vor determina naşterea primului ordinator, deosebit de celelalte calculatoare tocmai prin faptul că era capabil nu numai să efectueze calcule, dar şi să trateze informaţia, datorită inserării prealabile a unui program. Mai mult, raportat la maşinile cu programare externă, ordinatorul era prevăzut cu o unitate de comandă internă.  

 

 

2. Internetul

 

           Cu o reţea de calculatoare suficient de puternice încât să joace rolul unei infrastructuri, calea spre găsirea unor noi forme de exprimare informatică a fost constrânsă din ce în ce mai puţin de factori tehnici, şi tot mai mult de cei de ordin temporal şi creativ.

           Originile Internetului se găsesc în 1969 la Ministerul de Apărare din SUA, în reţeaua ARPAnet. Pentagonul construise reţeaua pentru contracte militare şi pentru schimb de informaţii cu universităţile care se ocupau de cercetări militare. În 1983, National Science Foundation, societate ce promova ştiinţa, preia o parte a acestei reţele în cadrul unui proiect a cărui finalitate viza asigurarea accesului cercetătorilor la patru supercomputere din Cornell, Illinois, Pittsburg şi San Diego[2].  Crearea reţelei civile, activitate costisitoare şi riscantă, va atrage curând tot mai multe instituţii şi tot mai mulţi utilizatori, mare parte dintre ei având deja  reţele interne proprii. Astfel, NSF devine un conector pentru mii de alte reţele, numele de Internet apărând ca perfect justificat, în contextul următoarei definiţii:

           Internet = colecţie întinsă de reţele de calculatoare care cuprinde întregul glob, conectând la un larg sistem electronic de servicii, resurse şi informaţii atât instituţii guvernamentale, militare, educaţionale şi comerciale, cât şi persoane fizice; se utilizează o serie de convenţii şi instrumente pentru a crea imaginea unei singure reţele, deşi calculatoarele din reţea se bazează pe platforme hard şi soft foarte diferite.

           Dar, pentru ca Internetul să existe, este nevoie de mai mult decât de un simplu ordinator, care, în definitiv, are drept funcţii imediate efectuarea calculelor. Dominique Wolton consideră că au trebuit îndeplinite două condiţii pentru apariţia Internetului: mai întâi, codificarea numerică, adică transformarea oricărui tip de semn în unitate informaţională şi posibilitatea transmiterii lor pe acelaşi fir, apoi compresiunea numerică şi dezvoltarea telecomunicaţiilor, concomitent cu rentabilizarea întregului segment: informaţie mai multă, timp mai puţin, costuri mai mici. “Internetul asigură circulaţia între audiovizual, care trimite imagini, între telefon, care transmite semnalul şi calculator, care calculează rapid orice informaţie”[3].

           Internetul a apărut aproape simultan în Europa şi pe alte continente. Astăzi, este constituit din “4 000 de reţele interconectate, 3,2 miloane de maşini, 30 milioane  de utilizatori şi 154 de ţări interconectate. Intenetul, care cunoaşte o creştere între 10% şi 15% pe lună, 12% în SUA şi 17% în Europa), a devenit unealta de comunicaţie fundamentală a întregii comunităţi de învăţământ superior, cercetare şi dezvoltare tehnologică, publică sau privată, precum şi în industrie”[4].

           La originea Internetului au stat două procedee fundamentale, care, după acelaşi sociolog francez D. Wolton, trimit la mize diferite: protocolul american IP, concentrat pe transport, şi Web-ul şi protocolul HTTP, modele europene, concepute iniţial pentu navigare documentară, utilă în hipertext. Nu era vorba, prin urmare, de sisteme de comunicare de masă, ci doar de sub-sisteme realizate pentru a servi unor comunităţi militare sau ştiinţifice restrânse, perspectivă ce oferă o explicaţie a faptului că atunci părea mai important conţinutul decât canalele care-l vehiculau. Treptat însă, între cele două segmente s-a stabilit un raport de semi-egalitate, mediul devenind la fel de important ca şi conţinutul. Volumul de date şi informaţii disponibil pe Internt poate fi astfel structurat (după D. Wolton):

-                            informaţii-ştire (informations-news), tot ce se referă la politică, istorie, economie, divizate pe sectoare: informaţii generale, respectiv specializate;

-                            informaţii-servicii (informations-services), în plină expansiune în ultimii o sută de ani: informaţii utile, de interes practic, cum ar fi orarele trenurilor, şi care se situează la intersecţia dintre informaţia-valoare (information-valeur) şi informaţia-marfă (information-marchandise);

-                            informaţiile-divertisment (informations-loisirs), în creştere, industria de divertisment fiind prima industrie ca importanţă a lumii;

-                            informaţia-cunoaştere (information-connaissance), care trece prin anumite bănci de date, mai mult sau mai puţin profesionale.

           Pentru exploatarea la maximum a capacităţilor Internetului, a fost emis, în 1992, The High-Performance Computing Act, care aloca o sumă de 3 miliarde dolari pentru dezvoltarea şi instalarea de computere la cele mai mari centre de cercetare. Programul, numit National Research and Education Network, permite schimbul unui volum superior de materiale, de lungimi mai mari (filme întregi chiar). Datele vor fi accesate şi procesate de 100 de ori mai rapid. Cu acestă nouă super-putere instalată, volumul de date va creşte exponenţial.

           Toate progresele ce se întrevăd dovedesc faptul că Internetul nu mai e doar o autostradă informaţională, ci o super-autostradă informaţională, care “se referă la deplasarea globală a unor biţi aponderali cu viteza luminii”, prin bit înţelegându-se “cel mai mic element atomic în lanţul ADN al informaţiei”[5]. Astfel, sunt posibile activităţi precum:

-              schimbul de raze X şi scanări CAT;

-              accesarea de către studenţi a întregului index al Bibliotecii Congresului şi obţinerea în timp real a lucrării dorite;

-              previziuni meteo oferite fermierilor, prin utilizarea sateliţilor, pentru a decide perioadele propice cultivării şi culesului.                                                                                                                                                                    

 

3. Modelul web

 

           Opiniile care consideră tehnologia ca principalul factor generator de efecte asupra societăţii dau dovadă de vedere unidirecţională. Mai importante decât noile invenţii sunt, adeseori, modalităţile în care acestea sunt utilizate, modificările pe care le determină la nivel de mentalitate şi pragmatică. La fel de importante ca efectele noilor tehnologii asupra societăţii sunt influenţele societăţii asupra acestor evoluţii tehnice.

           La începutul deceniului al nouălea, lumea modernă a fost implicată într-o adevărată revoluţie a comunicaţiilor, generatoare de noi forme de manifestare a sistemului mediatic. Specialiştii au prezis atunci apariţia unei noi pieţe – globale – de desfacere a tuturor tipurilor de produse şi servicii. Mai mult, vor fi posibile o serie de activităţi precum: cumpărături de la domiciliu, operaţiuni bancare de la domiciliu, transmisiuni în direct prin satelit (DBS), care presupun echiparea cu discuri mici capabile să transmită semnalele de la sateliţi foarte puternici orbitând deasupra planetei, înlocuirea ziarelor tradiţionale cu ziare electronice (eliminându-se astfel cerneala), realizare de staţii de televiziune, de putere redusă, în fiecare comunitate, indiferent de dimensiune, difuzarea prin reţelele de cablu a unui număr de 108 canale specializate, axarea industriei cinematografice pe videocasetofoane, impunerea formatului FM şi a înregistrărilor digitele în faţa vechilor tehnici.

           Dintre toate noile tehnologii însă, Web-ul e cel care, din anii ‘90,
 şi-a conturat bine statutul, fiind privit astăzi  ca un sistem media deosebit de puternic.

           Ce înseamnă însă Web?

           “Subansamblu al reţelei Internet care foloseşte tehnici hipermedia şi care uneşte majoritatea serviciilor multimedia, fiecare dintre aceştia având o adresă Internet specifică”[6].

           Termenul desemnează aşadar locul unde, prin apăsarea de câteva ori a mouse-ului (click), se pot afla mii de informaţii din toate colţurile lumii. Dar, Web-ul nu numai cât afişează pagini ce conţin aceste informaţii, ci, ceea ce e cu adevărat revoluţionar, oferă posibilitatea de a stabili conexiuni, link-uri cu alte pagini, fără a supune traseul vreunui program pre-stabilit. Utilizatorul are adică libertatea să nu urmeze un traseu liniar, trecând de la secvenţa 1 la secvenţa 2, ci poate sări peste ceea ce decide că nu îl interesează. Altfel spus, “Web-ul este o interfaţă pentru computere, care permite oricui, de oriunde să se conecteze la orice informaţie din oricare alt sistem”[7].

           “WWW îşi are originea la CERN (European Center of Nuclear Research), Geneva. Tim Berners-Lee şi Robert Cailliau au propus în 1989 un sistem informaţional bazat pe hipertext. În 1990 s-a realizat primul browser. Browserul este un program software care asigură legatura dintre un PC local şi Web. Legatura cu PC-ul local este întreţinută pe Web de către perechea browserului, serverul. Noţiunea de server denumeşte un calculator şi un program software din reţea. Serverul răspunde la cererea browserului şi furnizează calculatorului utilizatorului care utilizează browserul un document Web…Legatura de comunicaţie dintre browser şi server este reglementată de către protocolul HTTP (Hyper-Text Transfer Protocol)”[8]. Ulterior, browserul de la CERN a fost extins, în 1993 existând 50 de servere, pentru ca, numai un an mai târziu, să depăşească 10 000.

           Informaţiile de mai sus explică în termeni ştiinţifici, dar uşor de înţeles şi de către nespecialişti, noţiuni asupra cărora vom mai avea prilejul să revenim în cursul altor capitole.

           Importanţa Web-ului ca sistem mass-media o relevă, satistic vorbind, acelaşi J. Vivian: un studiu din 1995 arată că 17,6 milioane de adulţi din America de Nord au utilizat Web-ul, adică 1 din 20, procentajul crescând în mod continuu pe măsură ce calculatoarele tind tot mai mult să devină un obiect standard de uz casnic. Astăzi, unele studii estimează că cifrele s-au triplat. Naisbitt considera că, în anul 2000, numărul celor care vor utiliza Internetul şi serviciile aferente acestuia, va depăşi un miliard.

           Modelul Web poate fi vizualizat din trei perspective, fiecare desemnând modul şi mediul în care se produce interacţiunea: al utilizatorilor, al furnizorilor de acces, al realizatorilor programului site-ului. Să lămurim mai întâi distincţia dintre site şi pagină Web. Primul notifică prezenţa unei instituţii sau a unei persoane pe Web, în timp ce pagina e o subdiviziune a acestuia.

           UTILIZATORII sunt cei care folosesc Web-ul. Poate fi considerat utilizator oricine deţine un calculator, un modem care-l conectază la reţeaua telefonică şi un software (cum sunt Netscape sau Internet Explorer). Numărul utilizatorilor este imposibil de cunoscut cu
exactitate, dar se apreciază că la nivelul anilor 1996-1997 cifra depăşea 40 de milioane. Totuşi, în ciuda estimărilor încurajatoare, nimeni nu şi-a asumat la început riscul de a utiliza Web-ul ca promotor comercial, în primul rând pentru că nu existau date despre cotele de audienţă ale noului media. Singurele măsurători posibile sunt desemnate prin termenii
hit şi număr de vizitatori. În primul caz, ori de câte ori cineva navighează pe Web, clichează un anumit semn, pe care serverul îl înregistrează. Cumpărătorii de spaţiu publicitar ştiu însă că indicatorul nu e relevant: cel mai adesea, un utilizator realizează mai multe operaţiuni, şi, deci, e înregistrat de mai multe ori de server: 100 000 de hit-uri pot însemna, în realitate, doar 1 000 de utilizatori. Nici numărul de vizitatori nu dă măsura exactă a audienţei, datorită faptului că unii dintre utilizatori navighează de mai multe ori pe acelaşi site.

           FURNIZORII DE ACCES ONLNE. Utilizatorii se conectează la Web prin anumite computere cu funcţii bine stabilite, numite servere. Companiile care deţin aceste servere – furnizorii de acces – le pun la dipoziţia celor interesaţi, solicitând în schimb, pentru serviciile lor, o taxă, în medie de 20 dolari pe lună. Există şi posibilitatea de a utiliza în mod gratuit anumite servere, cu condiţia însă ca cel ce apelează la aceste servicii să accepte să primească, periodic şi neanunţat, reclame şi alte anunţuri promoţionale ale celor ce subvenţionează serverul.

           REALIZATORII DE PROGRAME sunt cei care crează un site Web. Cele mai vizitate site-uri sunt cele care asigură servicii comerciale online, cum e America Online, şi care furnizează cantităţi impresionante de informaţii şi divertisment. Pe lângă acestea, există şi site-uri comerciale înfiinţate de anumite companii pentru expunerea produselor şi promovarea imaginii. Site-uri pe Web mai pot deţine: asociaţiile profesionale, instituţiile, grupurile media, organizaţiile non-guvernamentale.

                Site-uri comerciale. Orice companie importantă deţine un site pe Web, uneori numai din dorinţa, dublată de necesitate, de a arăta că există. Cel mai adesea, aceste companii folosesc Web-ul pentru a-şi vinde produsele. În acest caz, a fi “online” garantează o piaţă de desfacere mondială şi un număr potenţial uriaş de clienţi. Un exemplu este www.amazon.com, care a revoluţionat industria cărţii. La această adresă se pot comanda volume dintr-un index ce cuprinde toate cărţile publicate. Deşi nu a realizat profitul scontat, www.amazon.com i-a forţat practic pe vânzătorii tradiţionali să îşi înfiinţeze propriile site-uri, veritabile librării online. În mod similar, galeriile de artă îşi expun colecţiile sau organizează licitaţii. Plata se face numai prin carduri. Companiile aeriene vând şi ele bilete prin Internet. Gama de servicii oferită pe Web acoperă, în definitiv, toate cererile.

                 Site-uri instituţionale. Asociaţiile profesionale menţin site-urile pentru comunicarea cu membrii lor, cu atât mai mult cu cât un site se poate realiza şi permanentiza cu costuri relativ mici. Cheltuielile se pot reduce la a cumpăra timp de la un server şi a produce mesaje, adică în jur de câteva sute de dolari pe lună. Există însă şi site-uri pentru a căror întreţinere anuală se cheltuiesc sute de mii de dolari.

                  Site-uri media. Printre cele mai importante instituţii care furnizează programe online se numără companiile mediatice, care îşi contruiesc site-urile în special prin reciclare unor materiale din produsele existente deja într-o formă fizică sau în alta pe piaţă, dar, mai nou, şi prin materiale originale, distincte şi de actualitate. Primul ziar care a apărut pe Internet cu o pagină proprie cu hipertext a fost USA Today. Tabla de materii cuprinde titluri, fotografii şi secţiuni precum: Viaţa, Bani, Sport şi Meteo. Fiecare dintre acestea conduc la noi şi noi opţiuni, adică alte sute de pagini, care prezintă primele ediţii USA Today sau zecile de reviste colaterale pe care le-a editat ziarul în ultima perioadă, din considerente preponderent financiare. Time Warner are unul dintre site-urile cele mai complexe şi complete – Pathfinder – care cuprinde materiale extrase din numeroasele sale reviste: Time, Fortune, Life, Sports Illustrated, People sau de pe CNN. Site-uri pot deţine şi reţelele de televiziune, staţiile locale. În România, de exemplu, mare parte dintre ziarele şi posturile de televiziune por fi accesate şi chiar vizionate, în direct, ne referim aici la posturile de televiziune, pe Internet. Iată doar câteva adrese: www.ziua.ro, www.monitorul.ro, www.tvr.ro, www.protv.ro. Cele mai multe asemenea site-uri sunt gratuite (inclusiv cel al USA Today). Altele, ca Wall Street Journal percep anumite taxe pentru a putea fi accesate.

           Web-ul a devenit operaţional din 1990, dar serviciile comerciale au apărut cu aproape douăzeci de ani înainte. O companie din Ohio, Mead Data Center, oferea, încă din 1973, prima bază de date online, Lexis, date referitoare la legislaţie, decizii judecătoreşti şi alte documente legale. Cinci ani mai târziu, ca urmare a succesului cunoscut de Lexis, aceeaşi companie lansează Nexis, prima bază de date despre organizaţiile naţionale de ştiri (New York Times, Washington Post, AP), conceput, de asemenea, ca un serviciu exclusiv textual, lipsit deci de grafisme. 

           Serviciile online oferite atăzi de către diferitele tipuri de site-uri diferă, evident, în conţinut, de la caz la caz. Există cu toate acestea o serie de servicii standard:

-                      adrese de e-mail: acestea sunt căsuţe poştale electronice, ce pot fi deschise în permanenţă, cu condiţia să se fi stabilit în prealabil orice tip de acces online; cele mai multe asemenea căsuţe poştale sunt găzduite de www.yahoo.com, www.k.ro, www.hotmail.com, www.opsymail.com etc;

-                      motoare de căutare: funcţionează după un mecanism de filtrare, adică anumite programe autonome navighează continuu pe Internet şi inventariază fiecare site sau pagină întâlnită (conţinutul şi adresa lor), pe care le depozitează apoi într-o bancă de date, disponibilă la cerere;

-                      SMS: oferă utilizatorilor posibilitatea de a trimite mesaje, prin intermediul Internetului, unor abonaţi la reţelele de telefonie mobilă;

-                      fax;

-                      block-notes;

-                      agendă digitală de adrese.

           Ceea ce este cu adevărat important e faptul că aceste servicii online oferă, pe lângă o grilă proprie de date şi una standard, şi legături cu restul Web-ului. Astfel, ele joacă un dublu rol: sunt, în acelaşi timp, realizatori de programe, dar şi furnizori de acces online.

           World Wide Web este privit, din ce în ce mai des, astăzi, cu un interes care trece dincolo de funcţionarea sa, ca un sistem de coduri şi protocoale. Tendinţa generală pare să fie reprezentată de ralierea tot mai frecventă la domeniul industriei publicitare, pentru care are, spun specialiştii, valenţe nebănuite. De altfel, ei prevăd că veniturile încasate din această activitate vor asigura viitoarea dezvoltare a  tehnologiei al cărei nume oscilează încă între Net şi Web.

           Concomitent cu extinderea infrastructurii Internetului – consecinţă a recunoaşterii puterii sale mediatice – doar sistemele de televiziune prin cablu şi companiile telefonice reuşesc să-i mai facă, deocamdată, concurenţă, loială şi profitabilă, ceea ce a condus la realizare unei a doua infrastructuri, separată de cea a Internetului, ale cărei capacităţi de transmitere a semnalelor audio şi video le depăşesc pe cele ale Internetului. Acest lucru nu poate fi, în mare, decât în folosul consumatorului, care are posibilitatea să primească informaţii prin intermediul a două medii (canale) diferite, ceea ce reduce, cel puţin teoretic, puterea de manipulare a mijloacelor de comunicare. 

           Persoane entuziaste consideră că, în viitorul nu foarte îndepărtat, Web-ul va subsuma toate cele şapte media tradiţionale: cărţi, reviste, ziare, înregistrări, filme, radio şi televiziune. Procesul este, fără îndoială, întârziat de înseşi limitele Web-ului: calitatea nu tocmai foarte ridicată a semnalelor audiovizuale, lipsa unei infrastructuri bine reprezentate la nivel mondial, preferinţa chiar a unora pentru media tradiţionale, datorată rutinei sau nostalgiei etc. 

           Dar Internetul ridică acum, după ce entuziasmul cu care este primită orice inovaţie a trecut, o serie întreagă de probleme, plecând de la protecţia drepturilor de autor, aproape imposibil de realizat în momentul de faţă, şi până la responsabilitatea pentru veridicitatea informaţiilor difuzate, care, la rândul ei, determină un alt lanţ de preocupări relative la meseria de jurnalist şi la deontologia acesteia. Mai mult, apar acum şi reacţii de precauţie: D. Wolton, deşi recunoaşte rolul deosebit al Internetului în augmentarea sistemului comunicaţional individual, nu se poate abţine să nu constate, în aceeaşi lucrare menţionată deja, că  Internetul nu e capabil să ofere, totuşi, acelaşi suport sistemelor de comunicare de masă: “Dacă Internetul completează radioul şi televiziunea în dimensiunea lor individuală, el nu le poate înlocui în dimensiunea colectivă”.

                             

           



[1] *** –– Dicţionar de informatică, Buc., Ed. Niculescu, 1999, p.274

[2] J o h n V i v i a n — The Media of Mass Communication, New York, Ed. Allyn & Bacon, 1987, p. 231

[3] D o m i n i q u e  W o l t o n –– Internet. Petit  manuel de survie, Paris, Ed.Flammarion, 2000, p. 70

[4] *** — Dicţionar de informatică Larousse, Buc., Ed. Niculescu, 1999, p.174

[5] N i c h o l a s  N e g r o p o n t e — Era digitală, Buc., Ed. All, 1999, pp. 14-15

[6] *** –– Dicţionar de informatică Larousse, Buc., Ed. Niculescu, 1999, p. 374

[7]  J o h n  V i v i a n – The media of mass communication, NY, Ed. Allyn and Bacon, fifth edition, 1999, p. 229

[8] K u r t  R o h n e r –– Ciber-marketing, Buc., Ed. All, 1999, pp. 29-30 

Niciun comentariu: