Valea Beusnitei

Traseul nostru porneşte din acest punct, poarta din aval a păstrăvăriei. El are o lungime de 5 kilometri dus, cu un urcuş de aproape 420 metri diferenţă de nivel, dintre care 200 metri pe drum forestier. Timpul total de parcurs, dus-întors, în ritm lejer, este de sub trei ore. Totul în preajmă este încărcat de legenda beiului, stăpânul cetăţii, de prin secolul al XVII-lea.  Marcajul bandă albastră (spre Anina) ocoleşte păstrăvăria prin stânga, unde, mai sus, ne încadrăm pe vechiul drum forestier, astăzi prevăzut cu barieră. Depăşim bazinele pline de păstrăvi grupaţi pe vârste şi intrăm în pădure, mergând aproape orizontal ceva mai puţin de un kilometru (10-15 minute). În dreapta, Beuşniţa se zbate printre bolovani, în repezişuri sonore. Un drum bun se desface spre stânga (E-NE) în urcuş uşor, fără marcaj. Mergem pe acest drum, evitând scurtăturile, care, dacă nu le cunoaştem, ne pot duce departe de obiectivul nostru. Pădurea frumoasă se umple de  cântecele păsărilor, pe măsură ce vuietul apei se pierde în adâncuri. După o jumătate de oră de plimbare, ieşim în poiana generoasă de pe culmea Curmăturii, punctată la dreapta noastră de abruptul calcaros din dealul Cetăţii, punctul terminus al excursiei. În jurul nostru puzderie de flori, dintre care nu putem să nu remarcăm pâlcurile de flori de  fragi, motiv suficient să revenim neapărat la început de iunie. Pentru a urca la cetate, orice potecă spre dreapta este bună. Noi propunem să continuaţi drumul forestier până în punctul de maximă altitudine, de unde urme mai proeminente ne îndreaptă în urcuş moderat spre colţul cel mai înalt al poienii, în drepta abruptului inatacabil de calcar. Pe măsură ce ne apropiem, poteca adânc înfundată în iarbă, se vede clar, iar noi o urmăm în urcuş scurt, dar greu, până la intrarea în pădure, lăsând în dreapta un cireş imens şi plin de roade. Poteca se continuă, cu câteva variante, toate bune, la golul înierbat de pe culmea dealului Cetăţii. Recomandăm memorarea cu multă atenţie a locului prin care ieşim din pădure, pentru a regăsi aceeasi potecă la întoarcere, altfel versantul este aproape impracticabil pentru coborâre.

Ieşim la culme, iar undeva sus, deasupra noastră, se vede bine un zid de cetate. Din păcate este singurul care a rămas în picioare, bine conservat, cu o arcadă de tragere în partea centrală. Urcăm încă puţin, din ce în ce mai uşor şi ajungem în dreptul lui. O minune de flori multicolore ne înconjoară, iar privirea se duce departe peste Câmpia Banatului. O privire ageră recunoaşte siluetele caracteristice ale munţilor Dognecei, şi, foarte departe, dealul rotund singular şi plin de catacombe de lângă Mânăstirea Săraca. Spre vest, o culme stâncoasă ne limitează orizontul, deci mai facem un mic efort şi suntem sus, la vârf. Surpriza este deplină: suntem înconjuraţi pe trei laturi de un spectaculos abrupt calcaros, inaccesibil duşmanilor. Înţelegem ce bine a fost gândit amplasamentul cetăţii, dar pentru noi cetatea este doar un motiv de a porni la drum. Adevărata desfătare o simţim din senzaţia, greu de găsit în altă parte, la nici 700 metri altitudine, de stăpâni ai înălţimilor. Orşova, Anina, satele de sub munte sunt mici, departe şi foarte jos. În dreptul nostru, dincolo de abrupt şi vale (V) sunt chiar cascadele Beuşniţei, care se aud foarte bine. Pe culme este plin de stânci şi flori. Popas, poze, linişte, păsările zboară mult sub noi. Dar orice trebuie să se termine, deci ne reîntoarcem la păstrăvărie cu regret şi cu convingerea că vom reveni în curând să arătăm prietenilor ce traseu frumos am parcurs noi. De data aceasta scurtăturile ne pot grăbi întoarcerea cu câteva minute, dacă nu ne pasă de eventualele zgârâieturi şi de colectarea pânzelor de paianjen dintre copaci. Evident, o abatere până la Ochiul Beului şi la cascadele Beuşniţei, precum şi o coborâre de o oră cu plecare şi întoarcere de la Podul Beului, prin cel mai specaculos sector din Cheile Nerei vor completa în modul cel mai fericit o zi de repaus activ în munţii Banatului.


Niciun comentariu: