Referat - Mihai Viteazul

Mihai Viteazul deschide în istoria poporului roman o nouă epocă, care se va desfaşura sub semnul marii lui înfaptuiri politice: Unirea Tarilor Romane. Puternica personalitate a marelui domn şi faptele sale, de răsunet european, au dat un nou curs politic istoriei Tarilor Romane.

Ridicându-se împotriva regimului dominatiei otomane si biruind in raporturile cu Poarta, el a dovedit resursele puterii pe care Tara Romaneasca le avea. Sporind prestigiul acesteia prin Unirea Tarilor Romane, Mihai Viteazul a pus sub semnul intrebarii, deopotriva, stapanirea otomana si tendintele de dominatie ale Imperiului Habsburgic si Poloniei. Dar domnia lui Mihai Viteazul, si mai cu seama stapanirea lui in Transilvania, a fost pentru nobilimea de aici un prim semn al prabusirii dominatiei ei in viitor. Unirea din timpul lui Mihai Viteazul a devenit un simbol in epoca emanciparii nationale pentru unirea intr-o singura tara.

Ca urmare a războaielor purtate in Asia, cu persii si, in Europa, cu puterile crestine, cerintele Imperiului Otoman fata de Tarile Romane au sporit. Amestecul în treburile interne, abuzurile de tot felul si ştirbirea autonomiei interne vadeau intentia de a le transforma în pasalacuri. Tributul Ţării Romaneşti ajunsese la suma de 155 000 galbeni. Singura solutie de a iesi din acest impas era o angajare de puterile crestine in lupta antiotomana.

În aceste împrejurari politice, o parte a boierimii pregatea inscaunarea lui Mihai Viteazul (1593-1601) pe tronul Tarii Romanesti. Înainte de a fi domn, a castigat o vastă experientă strabatand lumea Rasaritului. A parcurs toate treptele dregatoriilor, ajungand ban al Craiovei. Cu asentimentul sultanului, sprijinit de boieri, de puternica familie a Buzestilor, de Cantacuzinii de la Constantinipol, in 1593 ocupa tronul. El a avut si sprijinul principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory.

Confruntat de la inceputul domniei cu opresiunea si exploatarea otomana, Mihai adera, din proprie initiativa, la Liga crestina. Anterior, din indemnul lui Rudolf al II-lea, împaratul Austriei, Sigismund Báthory, urmat de Aron Voda s-au alaturat si ei Ligii. In aceste imprejurari, declansarea rascoalei antiotomane are loc la 13 noiembrie 1594. Mihai a adunat pe creditorii levantini la vistierie si I-a ucis, lichidand si o unitate otomana, cantonata in Capitala. In continuare, ataca cetatile de la Dunare: Giurgiu, Braila, Nicopole etc. Intre timp, la Putinei si Stanesti (Ilfov), Mihai invinge o oaste tatareasca ce venea din Ungaria, iar la Serpatesti (Ilfov), o armata otomana. Cu exceptia Giurgiului, unde otomanii rezistasera, toate celelalte cetati din stanga Dunarii sunt cucerite de ostile muntene si moldovene.

Încurajate de victoriile lui Mihai, popoarele asuprite din sudul Dunarii ameninţau cu o răscoala generala. Pentru a o preintampina si, mai cu seama, pentru a reduce Tarile Romane sub ascultare, otomanii pregatesc o ofensiva impotriva Tarii Romanesti. În această grava situatie, Mihai trimite o solie la Sigismund Báthory pentru strangerea aliantei. Depasind instructiunile domnului, delegatia de boieri si clerici a incheiat, la Alba-Iulia, la 20 mai 1595, un tratat cu conditii nefavorabile, recunoscandu-l pe Sigismund drept suzeran.

Domnul Tarii Romanesti, conform tratatului, era socotit loctiitor a principelui. Conducerea tarii era incredintata unui numar de 12 boieri munteni, care urmau sa faca parte din Dieta Transilvaniei. Pus in fata acestei situatii si datorita apropiatei confruntari cu otomanii, Mihai Viteazul a fost nevoit sa accepte conditiile impuse de Sigismund marii boierimi, dornica si ea sa limiteze si ea puterea domneasca si sa si-o largeasca pe a ei. S-au prevazut cu acest prilej, si restabilirea vechilor hotare ale tarii si ajutor militar impotriva otomanilor, precum si subordonarea bisericilor ortodoxe din Transilvania Mitropoliei din Tara Romaneasca.

Sigismund, intervenind apoi in Moldova, l-a inlocuit pe Aron Voda cu Stefan Razvan. La 3 iunie, la Alba-Iulia, el a incheiat şi cu acesta un tratat, asemanator celui din 20 mai. Astfel, principele Transilvaniei a devenit suzeranul celor doua tari Romanesti.

Sprijinit de unii boieri munteni in frunte cu Buzesti, Mihai si-a organizat o armata proprie, de mercenari, formata din poloni, secui, cazaci, sarbi etc. Alaturi de acesta, el si-a format unitati de calarasi, “rosii”, unitati de “darabanti” si voluntari din sudul Dunarii.

Pentru cucerirea liniei Dunarii, intrata sub stapanirea lui Mihai din primele luni ale anului 1595, oastea otomana se pregatea de lupta. Dusmanul a incercat sa treaca fluviul. Primele tentative au esuat. Mai multe unitati de munteni, moldoveni si cazaci au facut incursiuni pe malul Dunarii, pustiind Nicopole si Bagdadul. Insuccesele l-au determinat pe sultan sa incredinteze comanda trupelor batranului vizir Sinan-Pasa, care, intre 14 si 17 august 1595, a trecut Dunarea la Giurgiu. Pregatind lovitura decisiva, Mihai, cu 15 000 de oameni, ajutat si de o oaste din Transilvania, condusa de Albert Kiraly, a ales locul favorabil de lupta la Calugareni, pe apa Neajlovului. Folosind cu pricepere terenul (raul, mlastina, zona paduroasa), la 23 august 1595 Mihai a repurtat, si datorita exemplului personal, o mare victorie.

Armata otomana retrasa spre Giurgiu se reorganizeaza. Domnul, pentru a evita o noua lupta, se indreapta spre munti, asteptand ajutor de la Sigismund Báthory. Intre timp, Sinan-Pasa a ocupat orasul la Bucuresti, incepand organizarea tarii in pasalac. Încercarea de organizare a pasalacului a provocat o categorica opozitie a tuturor fortelor sociale si mai cu seama a maselor taranesti.

În luna septembrie, 20 000 de ostasi trimisi de Sigismund, impreuna cu un contingent de artileristi toscani, se unesc cu oastea refacuta a lui Mihai. Ei elibereaza Targovistea si-I urmaresc pe otomani. Contraofensiva le-a fost usurata de loviturile date de masele populare cotropitorilor otomani. Ajunsa la Giurgiu, o mare parte din oastea otomana si-a gasit moartea in Dunare. Aici, trupele unite ale Tarii Romanesti, Transilvaniei si Moldovei au zdrobit trupele otomane, care incercau sa treaca Dunarea pe un pod de vase, au ocupat, Giurgiu obtinand o stralucita victorie. Aceasta izbanda a insemnat asigurarea independentei Tarii Romanesti. Victoria a dovedit ca unirea eforturilor Tarilor Romane este cheia succesului militar si temeiul pastrarii neatarnarii.

În perioada care urmeaza, in relatiile cu Poarta, Mihai alterneaza negocierile cu politica de confruntare armata. Actiunile lui sunt tot mai indraznete si incununate de succes. In aceşti ani reapare însa si opozitia boiereasca, nemultumita de domnia lui autoritara. Uneltirile de la Istanbul pentru a aduce un nou domn, comploturile boieresti, navalirile tatarilor, intentiile polonilor de a pune in scaun pe Simion Movila, fratele domnului moldovean, precum si confruntarile dintre imperiali si otomani in Ungaria il fac pe Mihai sa-si dea seama ca singura solutie posibila este pacea cu otomanii, in conditiile recunoasterii domniei si independentei tarii. Mihai încheie pacea cu otomanii in 1597, nu inainte de a fi intarit alianta cu Transilvania. Pacea cu Imperiul Otoman a fost determinata de politica nedecisa a Imperiului Habsburgic, de inscaunarea lui Ieremia Movila in moldova de catre Polonia si de renuntarea lui Sigismund la tron in favoarea austriecilor. In aceste imprejurari, pentru Tara Romaneasca se prefigura o situatie dificila.

Convins ca pacea cu Imperiul Otoman insemna de fapt un armistitiu, duce tratative cu Imperiul Habsburgic si semneaza un tratat, in 1598. Aceasta a anulat pretentiile de suzeranitate ale principelui Transilvaniei asupra Tarii Romanesti. Mihai s-a dovedit cu acest prilej un mare si iscusit diplomat, stiind sa deschida noi posibilitati de afirmare a tarii si planurilor sale de viitor. Introducerea in tratatul cu imperialii a clauzei domniei ereditare in familia domnului si a independentei tarii marturiseste gandurile politice ale marelui voievod.

Mihai a desfiintat, in conditii externe nu intotdeauna favorabile si sub presiunea boierimii, dreptul de libera stramutare a taranilor, legandu-I de glie (1595-1596). Documentele afirma ca taranul “care pe undeva va fi acolo sa fie ruman vesnic, unde se va afla”. Au fost transformati in serbi si unii tarani liberi si oraseni, retrasi in fata pericolului otoman in timpul razboiului si asezati pe pamanturile boieresti. Prin acest act, Mihai a servit interesele boierimii. A urmarit in acelasi timp, intarirea puterii centrale, asigurarea de venituri boierimii si domniei in vederea sustinerii politicii de independenta.

Situatia politica a tarii parea pentru un moment partial consolidata. Nu dupa mult timp insa, politica oscilanta si nehotarata a lui Sigismund, revenit la tron pentru scurta vreme, aduce pe tronul Transilvaniei pe cardinalul Andrei Báthory, sprijinitor al politicii poloneze. Aceasta a insemnat renuntarea la politica de independenta fata de otomani. In aceeaşi vreme, apropierea de Polonia deschidea calea lui Simion Movila spre tronul Tarii Romanesti. Momentul impunea o solutie imediata, hotarată, fiindca dominatia poloneza in Tarile Romane ar fi dus la anularea rezultatelor politice obtinute de Mihai Viteazul. Era amenintata independenta Tarii Romanesti si, de asemenea, sistemul politic intemeiat pe alianta Tarilor Romane. Cu atat mai mult, cu cat Andrei Báthory a adoptat o politica hotarat dusmanoasa fata de Mihai, cerandu-i recunoasterea suzeranitatii, apoi parasirea tarii.

Constient de destramarea coalitiei antiotomane, Mihai si-a dat seama ca, in aceste imprejurari politice primejdioase, numai unirea Tarilor Romane sub o singura carmuire mai putea salva independenta obtinuta cu atatea sacrificii.

Campania din Transilvania

Mihai, ca si împaratul Rudolf, dorea inlaturarea lui Andrei Báthory si scoaterea Transilvaniei din sistemul politic polon favorabil aliantei otomane. Pentru aceasta trebuiau întreprinse masuri energice. Mihai Viteazul are meritul de a fi luat singur hotararea inlaturarii lui Andrei Báthory si de eliberarea Transilvaniei in vederea infaptuirii unirii Tarilor Romane. In fruntea unei armate Miha i trece din pasul Buzaului (14 octombrie 1599), patrunzand in Brasov. A doua coloana, adusa din Oltenia de catre boierii Buzesti si de banul Udrea, a patruns in Transilvania prin pasul Turnu rosu. Cele doua armate au facut jonctiunea la Talmaciu, langa Sibiu. Mihai dispunea acum de peste 20 000 de ostasi.

Batalia cu ostirea lui Andrei Báthory s-a dat la Selimbar, langa Sibiu (28 octombrie 1599). In sprijinul lui Mihai au venit si vreo 2000 de secui, condusi de Moise Székely. Lupta s-a sfarsit cu o stralucita victorie a lui Mihai. Acest succes a insemnat readucerea Transilvaniei la aliante antiotomane si unirea sa cu Tara Romaneasca. Victoria lui Mihai Viteazul a contribuit la declansarea unor puternice miscari taranesti indreptate impotriva nobililor. Iobagii - spun izvoarele – incepura sa se miste, “intemeindu-se pe increderea ce le-o da un principe de natia lor”. La 1 noiembrie , primit cu mult alai, domnul a intrat in Alba-Iulia, capitala Transilvaniei.

Dupa ce Dieta l-a recunoscut ca principe, Mihai a luat masuri menite sa consolideze unirea celor doua tari. Desi a mentinut Dieta, el a subordonat-o politicii domnesti. A introdus boieri munteni in Consiliul principatului; Teodosie Rudeanu a fost numit logofat pentru ambele tari; a numit in cetatile Transilvaniei capitani dintre oamenii lui de incredere; a dat porunci in limba romana; a facut danii pe seama nobilimii romane. In aceeasi vreme, a obligat dieta sa acorde drept de pasunat satelor romanesti si scutire de robota preotilor romani. Se cristalizeaza ideea considerarii religiei ortodoxe ca religie recepta si a asezat Mitropolia Ortodoxa a Transilvaniei la Alba-iulia. A intarit secuilor vechile libertati, ca unora “ce au ostit pentru binele obstimii crestinesti”, adica impotriva otomanilor. Mihai Viteazul incearca sa creeze o baza sociala, mai cu seama romaneasca, domniei. Toate aceste masuri au aratat tendinta de unificare politica a celor doua tari romane. Incercarea de a introduce administratia romana si, in general, politica lui Mihai Viteazul au nemultumit nobilimea si au inrautatit raporturile cu imparatul.

Pentru crearea frontului comun antiotoman al celor trei tari romanesti, trebuia inlaturat Ieremia Movila, supus polonilor, tributar otomanilor si dusman al lui Mihai. In primavara anului 1600, o armata condusa de Mihai a trecut prin pasul Oituz inaintand pe Trotus, iar alta prin pasul Rodna, sub conducerea lui Baba Novac. Din sud, din Tara Romaneasca, inainta oastea condusa de Nicolae Patrascu, fiul lui Mihai.

Ostile moldovene au trecut de partea gloriosului domn, usurandu-I biruinta. Dupa trei saptamani, toata Moldova se afla sub stapanirea lui Mihai. Pentru prima data in istorie, cele trei Tari Romane erau unite sub aceeasi carmuire. De acum inainte, Mihai se va intitula “domn al Tarii romanesti, al Ardealului si a toata Tara Moldovei”.

Infaptuirea unirii politice a Tarilor Romane de catre Mihai Viteazul, in conditiile politice ale epocii, a raspuns unei necesitati istorice. Ea venea ca o incoronare a unei indelungate evolutii istorice, la care au colaborat o seama de factori. In primul rand, faptul ca Tarile Romane, pe deasupra separatismului politic, reprezentau o singura civilizatie, creatie a poporului roman, unitar prin originea lui etnica, prin limba, cultura si religie. Ideea o exprimau boierii munteni, intr-om scrisoare prin care cereau a fi la un loc cu Tara Romaneasca, fiindca “suntem toti de o limba si o lege”. Ideea solidaritatii intre romani s-a vazut si in atitudinea taranilor de origine romana din Transilvania care, la vestea victoriei de la Selimbar, s-au ridicat impotriva nobilimii maghiare.

Din ceste dovezi si din altele se vede ca in societatea romana, in secolul al XVI-lea exista o activa constiinta de neam. Aceasta s-a exprimat si prin scrisul in limba nationala. Unirea Tarilor Romane s-a intemeiat si pe legaturile economice dintre Tarile Romane in evul mediu, care au creat premisele unificarii politice.

Între factorii care au stat la baza Unirii a fost si solidarizarea Tarilor Romane in lupta antiotomana de-a lungul istoriei medievale, de la Mircea la Iancu de Hunedoara si Stefan cel Mare. Stransele legaturi politice si coalitiile antiotomane au contribuit la apropierea Tarilor Romane si la cristalizarea ideii unirii. Daca la aceasta adaugam evenimentele recente, victoria de la Calugareni prin forta armata a celor trei Tari Romanesti, avem prezente temeiurile hotararii lui Mihai Viteazul si ale marii infaptuiri.

Înfaptuirea politica a lui Mihai a starnit nemultumirea dusmanilor externi si interni. Formarea unui stat puternic nu era pe lacul habsburgilor, polonilor si otomanilor, fiecare urmarind sa stapaneasca Tarile Romane. Nobilimea transilvaneana submina realizarea lui Mihai Viteazul, vazandu-si amenintate pivilegiile sociale si politice.

În lipsa lui Mihai din Transilvania, nobilimea s-a razvratit si a trecut de partea generalului imperial Gheorghe Basta, depunand juramant imparatului, la Turda. In fata acestei situatii, Mihai infrunta oastea nobilimii si a lui Basta la Miraslau, langa Aiud (18 septembrie 1600). Infrant, se retrage spre Fagaras. In Moldova, polonezii il readusera pe Ieremia Movila, continuandu-si apoi inaintarea in Tara romaneasca, pentru instalarea lui Simion Movila.

Cu oastea sa, pentru a preintampina actiunea polonezilor, Mihai a trecut muntii, dar a fost infrant. In aceste conditii, domnul se indreapta spre Curtea imperiala, pentru a-I solicita ajutor împaratului. Mihai ajunge foarte curand la intelegere cu imparatul, deoarece nobilimea se rasculase impotriva reprezentantilor imparatesti, proclamandu-l, din nou, principe pe Sigismund Báthory.

Astfel, oastea lui Mihai si oastea lui Basta pornesc la inlaturarea lui Sigismund. Intre timp, boierii Buzesti au alungat din tara pe Simion Movila si oastea polona. Lupta cu Sigismund Báthory s-a dat la Guruslau, langa Zalau (la 3 august 1601), Sigismund fiind infrant. Miha i era din nou domn al Tarii Romanesti si pe cale de a se instapani in Transilvania. El putea de acum sa continue opera de refacere a Unirii. Basta, dominat de ambitii proprii, fiind convins de adeziunea curtii imperiale care dorea Transilvania pentru imperiu, a pus la cale asasinarea lui Mihai, savarsita la 19 august 1601, in tabara de langa Turda.

Concluzii:

Mihai Viteazul a fost una dintre marile personalitati ale istoriei noastre din toate timpurile. Militar inzestrat cu calitati exceptionale, a fost si un diplomat care a stiut sa aprecieze momentele istorice grave pe care le traversa tara. Solutiile sale dovedesc un atasament pentru ideea de aparare a civilizatiei europene, pe care o si exprima, continuand o traditie a istoriei romanesti. In acest sens, nu numai ca s-a integrat Ligii Crestine, dar a asociat telurilor acesteia elementul eliberarii popoarelor din Balcani de sub dominatia otomana, cu gandul la independenta acestora. A recastigat independenta Tarilor Romane si a fost infaptuitorul primei uniri politice din istoria poporului roman. El a incercat s-o consolideze, intemeind-o pe existenta poporului roman din cele trei tari. Unirea a fost un fapt obiectiv, necesar, asa cum vor fi si implinirile de mai tarziu. Ea s-a infaptuit dinspre Tara Romaneasca care, prin numele ei, intruchipa un sens unificator.

Rememorarea numelui si a faptelor lui Mihai Viteazul in perioada realizarii Marii Uniri

In istoria romanilor doua nume stralucesc, fara posibilitatea de a fi vreodata egalate: Mihai Viteazul si Alba Iulia. Si fiindca amandoua simbolizeaza realizarea telului celui mai scump al poporului roman, urmarit cu perseverenta si necontenit de-a lungul secolelor, cel al unitatii de neam si, mai apoi, nationale si al constituirii statului nationar unitar, in constiinta noastra ele au ajuns la un fel de simbioza, pomenirea unuia fiind suficienta pentru a ni-l reaminti di a nu-l reprezenta si pe celalalt.
Astazi, este limpede pentru toata lumea iubitoare de adevar ca prin toate actiunile sale politice, militare si diplomatice, Mihai Viteazul a urmarit, in mod constient, realizare unui stat romanesc unificat, suficient de puternic pentru a se opune tendintelor de cucerire si de subjugare ale Imperiului otoman, dar si ale Imperiului Habsburgic, in curs de formare. Actiunea avea importanta si pentru celelalte state din zona, precum si pentru coalitia crestina de pe continentul european.

Fara a intra in amanunte, sa reamintim ca, inaintea actiunilor militare si politice din Transilvania, domnitorul a incercat si a reusit, in oarecare masura, sa realizeze punti de legaturi sufletesti si culturale cu romanii de aici (Alba Iulia), mai intai prin subordonarea Mitropoliei ortodoxe aedelene celei similare de la Targoviste ( 1595 ) si mai apoi, prin ridicarea ei la respectul cuvenit (1596). Noua biserica mitropolitana construita de el in afara cetatii Balgradului ( 1597 ) a fost dotata cu tiparnita, iar in incinta fundtiona si o scoala romaneasca. Nu intamplator ctitorul a ales ca hram al noii biserici "Sfanta Treime", simbolizand, desigur, cele trei tari romanesti. Aceasta afirmatie se bazeaza pe faptul ca sigiulul sau din anul 1600, al statului unificat, este foarte asemanator cu cel al Mitropoliei Balgradului, cu deosebirea ca in locul personajelor sfinte apar: Domnul in campul stang, Doamna Stanca in cel drept, despartiti fiind de coloana, pe verticala, a stemelor celor trei tari romanesti, cea a Transilvaniei formand baza, iar cea a Tarii Romanesti corolarul.

Dupa cum se stie, Mihai Viteazul si-a stabilit capitala statului unificat la Alba Iulia. Din acel moment, pentru romanii din generatiile care i-au urmat "vechea capitala a Ardealului" va insemna capitala marii infaptuiri politice a Domnului cu nume, infatisare si fapte de arhanghel. Temerara lui infaptuire avea sa-l duca insa la pierzanie, rascolind ura, pisma si gelozia numerosilor sai dusmani.
Scurta si nefericita lui domnie, in care el nu a cunoscut bucuriile, nici macar pe cele ale vietii de familie, ci doar privatiunile si framantarile misiunilor sale politice si militare, a fost intrerupta, in mod brutal, prin miseleasca sa ucidere de pe Campia Turzii, la 19 august 1601. Langa capul sau, despartit de trup si asezat pe starvul unui cal, ucigasii si cei care i-au platit au agatat un epitaf in care era numit "dac fioros si adevarat Nerone". Lăsand la o parte impietatea, constatam ca autorii lui, in furia lor oarba, fara sa-si dea seama, recunosteau originea daco-romana si continuitatea poporului roman pe vechea lui vatra etnica. Se stie ca, pana la urma, capul domnului a fost dus in Tara Romaneasca si depus la manastirea Dealu, ctitoria familiei sale. In cea ce priveste corpul, se stie ca a fost ingropat pe Campia Turzii si ca, mai apoi, a fost dezgropat, transportat si reinmormantat, probabil, la Mitropolia din Balgrad. Operatiunea trebuie sa se fi facut in mare taina pentru a nu se cunoaste locul mormantului si a se evita astfel o eventuala panganire. Din lipsa de probe arheologice si documentare chestiunea ramane ipotetica, dar ar fi o minune dumnezeiasca, ca trupul trudit al viteazului Domn sa se odihneasca chiar in cetatea maretiei sale infaptuiri.

Opera politica de la 1599-1600 s-a spulberat in conditiile vitrege ale disparitiei autorului ei. Ea a ramas insa ca un far calauzitor al generatiilor care au urmat ,in lupta pentru refacereei.

Dupa o vreme destul de lunga de stare latenta, in care se parea ca totul a fost dar uitarii, importanta operei politice a lui Mihai Viteazul a iesit la iveala, in toata splendoarea ei, in perioada de formare a constiintei nationale a poporului nostru. Mai intai reprezentantii Scolii Ardelene, in frunte cu Gheorghe Sincai, si mai apoi cei ai generatiei pasoptiste, in frunte cu Nicolae Balcescu, au scos in evidenta puternica personalitate a lui Mihai Viteazul si importanta operei sale politice, ca mostenire lasata urmasilor. Se poate spune ca dupa revolutia de la 1848-1849, cand natiunea romana a ajuns la constiinta de sine, nu au mai fost momente importante ale luptei poporului roman pentru independenta si drepturi nationale in care numele lui Mihai Viteazul si, implicit, a faptelor sale sa nu fie pomenite.

Cu atat mai mult s-au rememorat persoana si faptele lui in perioada de realizare a Marii Uniri, cand s-a dus la bun sfarsit opera inceputa inainte cu 319 ani. Cu cativa ani inainte de declansarea primului razboi mondial, la 20 septembrie 1909, cu ocazia manifestarilor prilejului de adunare generala a "Societatii pentru fond de teatru roman" si Alba Iulia, istoricul blajan Augustin Bunea, pe atunci, probabil, inca presedinte al Clubului politic central al romanilor din comitatul Alba Inferioara, cu sediul la Blaj, avea sa tina un discurs in care exprima nadesjdea in infaptuirea visului lui Mihai Viteazul. "Am venit, spunea el, sa dam tributul nostru artei romanesti in acest oras care trebuie sa fie pentru fiecare roman un loc sfant... caci aici a fost leaganul neamului romanesc de astazi... Aici a fost resedinta gloriosului Voievod Mihai Viteazul: de aici a stapanit el toata intinderea Ardealului... Azi situatia noastra in acest loc e zdrobita. Dar pe ruinele acestea noi vom cladi odata iarasi templul daramat, vom ridica templul lubertatii noastre politicenationale"...
Apoi, cu putin inaintea izbucnirii razboiului, la 31 mai 1914, din initiativa a peste 100 fruntasi din comitatul Alba Inferioara s-a convocat la Alba Iulia o mare adunare politica a romanilor. In apelul intitulat "La Alba Iulia" lansat se ziarul "Libertatea" din Orastie se cerea: "Sa caurga pe zi noi rauri cat mai vii de popor spre cetatea lui Mihai Viteazul, spre Alba Iulia... si sa spuna acolo lumii si tarii ca romanii ardeleni, ca si fratii lor banateni, sunt mai mult ca ori-si-cand stiutori de insemnatatea lor pe acest pamant, pe care il locuiesc de 2000 de ani".

Inca in timpul razboiului mondial, la Congresul din 15 martie 1915 al romanilor aflati in "tara", in Romania, circula ideea ca proclamarea deplinei unitati nationale sa se faca in orasul gloriei de la 1599-1600,..."caci inima romanilor palpita in Alba Iulia".

In aceeasi periaoda, intr-un discurs tinut la una dintre adunarile Ligii pentru unitatea politica a tuturor romanilor, tinute in Bucuresti, Nicolae Filipescu cerea regelui Ferdinand sa fie implinitorul visului intregului neam, de a se impodobi cu titlul lui Mihai Viteazul: "domn al Tarii Romanesti si al Moldovei".
Asemenea idei si manifestari vor aparea si la romanii ardeleni aflati prizioneri in Rusia. Astfel, printr-un apel pe care il adreseaza motilor prizioneri, in vare anului 1917, Filaret Bobes, si el fiu al Muntilor Apuseni, ii indeamna pe acestia sa se inroleze, ca voluntari, in armata romana si sa lupte pentru unirea cu "Romania libera", asa "cum au dorit-o voievozii Stefan si Mihai... si cum au visat-o mosii si parintii nostri". Se pare ca apelul a dat rezultatele scontate, intrucat la Iasi vor sosi curand primele esaloane de voluntari roamani ardeleni, care-si vor lua denumirile simbolice de "Alba Iulia", "Avram Iiancu" si "Turda".

Ideea ca unirea Transilvaniei cu Romania sa fie proclamata la Alba Iulia este exprimata si in telegrama din 29 octombrie 1918 a Comitetului National Roman al voluntarilor din Celiabinsc (Rusia) adresata regelui Ferdinand, in care se arata ca ei asteapta sa incoroneze pe "Majestatea Voastra car mai curand la Alba Iulia".

La 10 noiembrie 1918, odata cu mobilizarea armatei romane pentru alungarea armatelor germane din tara, se produce si trecerea peste Dunare a armatelor franceze comandate de generalul Henri Berthlot. Cu acest prilej, generalul emite o proclamatie adresata poporului roman, pe care il cheama la arme, pentru a-si face datoria, asa cum cereau "umbra lui Stefan cel Mare, Mihai Viteazul si Mircea cel Batran".

Inca in timpul tratativelor de la Arad din 13-14 noiembrie 1918 dintre C.N.R. Centrul si delegatia guvernamentala maghiara condusa de ministrul notionalitatilor Jaszi Oszkar, mai precis in 14 noiembrie, din Sibiu a fost trimisa in misiune la Iasi o delegatie alcatuita din prof. Nicolae Balan si capitanul Victor Precup, pentru a lua contact cu cercurile conducatoare din Romania, in scopul cunoasterii atitidunii acestora fata de tendintele de unificare ale romanilor transilvaneni. Dupa indeplinirea misiunii, printre altele, prof. Nicolae Balan va tine un discurs in sedinta Ligii Culturale locale, in care va afirma: "Am venit sa sol al Ardealului ca sa talmacesc vointa nestramutata a intregului nostru popor de a reintregi mostenirea nationala a marelui erou. Pe cetatea din Alba Iulia falfaie astazi mandru nostru tricolor si asteapta intrarea triumfala a demnului urmas al lui Mihai Viteazul. Eterna recunostinta viteazului capitan al ostirii, M.S. Regele Ferdinand I, care, intr-un chip atat de desavarsit, s-a indentificat cu idealul lui Mihai si al neamului romanesc de pretutindeni."

Dupa esuarea tratativelor de la Arad, inca din 15 noiembrie C.N.R. Central va discuta cu aprindere unde sa tina Adunarea Nationala. Luind in considerare argumentele istorice dar si pe cele de siguranta el a hotarat ca aceasta sa aiba loc la Alba Iulia. Este un merit de necontestat al generatiei de fruntasi romani din 1918 ca au oferit prilejul orasului primei unitati statale romanesti de la 1599-1600 sa o desavarseasca.

Argumentatia politica si istorica a acestei hotarari va fi subliniata foarte clar de catre Vasile Goldis, in aceeasi zi, in 15 noiembrie, in fata grupului de tineri aradeni veniti sa indemne C.N.R. Central sa proclame Unirea Transilvaniei cu Romania.

Se pare ca in acele momente de tensiune a existat intentia Comandei Militare Centrale de la Arad de a se muta mai spre interiorul tarii, la Alba Iulia, intrucat intr-un ordin al garzii nationale romane din comuna Berghin adresat garzilor similare subordonate din satele vecine, se cerea mobilizare a cat mai multi feciori care sa jute la mutare "comandei superioare in vechea capitala ca sa putem proclama independenta poporului nostru".

La 17 noiembrie C.N.R. Central trimite la Alba Iulia pe Iuliu Maniu pentru a consulta Consiliul National Roman local daca orasul poate oferi conditiile necesare unei actiuni de o asemenea amploare, cum era Adunarea Nationala. Sosind in oras, el a informat pe conducatorii locali despre intentia C.N.R. Central de a convoca Adunarea Nationala aici, in "vechea capitala a Aedealului" si a stabilit cu acestia masurile ce trebuiau luate. Printre altele, Iuliu Maniu, a sfatuit pe locotenentul Ovidiu Gritta sa-si formeze o companie de onoare pentru ceremoniile ce urmau sa aiba loc. De asemenea, el a cerut organizatorilor sa convoace car mai mult popor, in haine de sarbatoare.

In ziua urmatoare, la 18 noiembrie, Maniu se deplaseaza la Blaj unde isi avea locuinta, ca avocat al Mitropoliei greco-catolice locale. Aici el tine un discurs in fata protipendadei in legatura cu convocarea Adunarii Nationale. Referindu-se la locul de convocare el pronunta cuvintele:"Ghiciti, de sigur, de acolo! Lucrati din rasputeri ca adunarea aceasta sa fie vrednica de neamul romanesc."
Dupa luarea tuturor acestor masuri, C.N.R. Central a lansat, la 20 noiembrie, circulara de convocare a Adunarii Nationale la Alba Iulia, pe ziua de 1 decembrie 1918, in text orasul fiind numit:"Cetatea istorica a neamului nostru", reamintindu-se opera politica a lui Mihai Viteazul.


Doua zile mai tarziu, la 22 noiembrie, va fi elaborat si dat publicitatii programul Adunarii. Facand aceleasi referiri la trecut, acesta de incheia cu un apel adresat "Fratilor romani", in care se aratta: ... "Locul cel mai istoric al neamului va asteapta cu bratele deschise. Veniti deci, sa-l atingeti cu pasul vostru, ca sa simtiti fiorul ce l-a miscat odata pe marele voievod cu nume de arhanghel"...
La 24 noiembrie, in calitatea sa de organ comitatens, C.N.R. din Blaj va lansa si el vhemare, sub forma de manifest: "Veniti la Alba Iulia", prin care cerea tuturor romanilor sa participe la Adunarea Nationala din 1 Decembrie ce va avea loc "in Balgradul lui MIhai Viteazul".

La sosirea in Alba Iulia a C.N.R. Central, eveniment ce avut loc in dupa-masa zilei de 29 noiembrie, la cuvantul de bun venit al localnicilor, presedintele Stefan Cicio Pop a raspuns: ... "am venit pe aceste locuri de bogate amintiri nationale. Aici a fost Golgota, aici trebuie sa vina si mantuirea. Cu drag am venit la marea adunarea nationala, cea mai mare si mai frumoasa sarbatoare nationala pe care eu avut-o Romanii de la descalecatul lui Traian incoace si doresc se ne apropiem de locul adunarii cu smerenie si cu demnitate."
In ziua urmatoare, la 30 noiembrie, in localitate va apare primul numar al ziarului "Alba Iulia, organ al proclamarii unitatii nationale", care adresa participantilor la Adunare un vibrant "Bine ati venit in sfanta cetate de durere si slava a neamului romanesc".

Referiri la trecutul istoric al orasului Alba Iulia si la opera lui Mihai Viteazul vor face si vorbitorii din cadrul Marii Adunarii Nationale din 1 Decembrie. Astfel, Stefan Cicio Pop va considera Alba Iulia ca pe o "Meca a neamului romanesc", Vasile Godis va aprecia ca "s-a putut face pentru o clipa unirea lui in cetatea aceasta prin bratul puternic al geniului scanteetor al Viteazului Mihai", iar episcopul Miron Costea, amintind "stravechea Alba Iulie, de care ne leaga amintirea celor mai crude chinuri si suferinte, dara si cea mai sfanta nadejde", sublinia ca Unirea s-a realizat aici "In atmosfera traditilor lui Mihai Voda Voteazul".

In ziua de 2 decembrie, in prima sedinta de constituire si de lucru a Marelui Sfat National Roman, ales in ziua precedenta in cadrul Marii Adunari Nationale, la propunerea lui Silviu Dragomir s-a apobat textul unei telegrame adresate regelui Ferdinand, in care Alba Iulia era caracterizata ca "glorioasa cetate a lui Mihai Viteazul".

In telegrama de raspuns a regelui Ferdinand se aprecia realizarea unirii in "vechea cetate a lui Mihai Viteazul", iar in cea a reginei Maria se amintea tragedia tinerilor cazuti pe campul de lupta pentru infaptuirea idealului national "cu bratele intinse spre Alba Iulia, cetatea implinirii visului nostru".
In acelasi timp regina Maria a adresat o telegrama de multumire femeilor romane din teritoriile de peste Carpati care de-a lungul veacurilor au purtat o lupta horarata si plina de jertfe "a carei biruinta a fost vazuta Duminica la Alba Iulia".

Cele doua nume infratite prin semnificatia lor istorica: Mihai Viteazul si Alba Iulia, vor fi mai mult pomenite in perioada de realizare faptica a unirii, ce a urmat imediat dupa proclamarea ei. Astfel, in ziua de 19 decembrie 1918, cand in Alba Iulia va sosi primul batalion al armatei romane, aprtinand Regimentului 5 Vanatori, s-a aflat ca acesta purta numele de Mihai Viteazul si ca s-a remarcat, in mod deosebit, in luptele de la Marasesti. Prin urmare, Comandamentul trupelor romane nu intamplator a trimis aceasta unitate in orasul simbol al unitatii nationale. Batalionul a fost primit de catre oficialitati in piata orasului, in fata hotelului "Hungaria", unde era amplasat arcul de triumf. Din acel moment piata a luat numele de "Mihai Viteazul", iar hotelul de "Dacia".

De asemenea, la 3 februarie 1919, din initiativa unui grup de profesori si invatatori locali, s-a inaugurat luceul "Mihai Viteazul", primul liceu romanesc de stat infiintat in teritoriul de dincoace de Carpati dupa istoricul eveniment din 1 Decembrie 1918.

In luna martie 1999, la Alba Iulia va fi instalata garnizoana unui regiment de infanterie permanent care va purta numele orasului, dar care in nomenclatura militara figura sub Nr. 91.

Si, in sfarsit ultimul eveniment pe care il mai imintim, este cel al incoronarii, la 15 noiembrie 1922, a regelui Ferdinand I si a reginei Maria, ca suverani ai Romaniei Mari, in catedrala construita special la Alba Iulia intre anii 1921-1922. In pronaustul catedralei, in partea stanga, strajuiesc figura impozanta a lui Mihai Viteazul si sigiulul statului roman unit vremelnic. Catedrala a primit hramul "Sfintei Treimi" si are ca ocrotitori pe arhanghelii Mihai si Gavril. Dintr-un text mai recent, amplasat in interiorul Catedralei Incoronarii, deasupra intrarii, aflam ca ea a fost ridicata in memoria Catedralei lui Mihai Viteazul, primul unificator al Romanilor, pentru a ramane peste veacuri ca simbol al unitatii nationale si spiritual romanesti.

Astazi, cand Romania nu mai este cea Mare si cand, totusi, se mai gasesc unii care isi permit sa umble cu creionul pe harta ei urmarind sa o faca si mai mica, este necesar sa reflectam cu mai multa atentie asupra trecutului nostu istoric pentru a dobandii intelepciunea necesara recladirii edificiului national.

"De la Mircea pana la Vladimirescu nu este un singur nume ilustru care sa nu fie scris cu sange pe pamantulTargovistei. Acolo este leaganul luptelor si al sacrificiilor politice. Toate gloriile noastre militare au trecut pe acest pamant si au lasat urmesangeroase intr-acest oras."

Ion Ghica


MIHAI VITEAZUL (1593-1601)


Mare Ban al Craiovei "domn al Tarii Romanesti si al Ardealului si a toata tara Moldovei" realizatorul primei uniri a celor trei tari romane (1600-1601)

"...se zice ca Romanul (Mihai Viteazul - n.n.) este foarte tare si ca planurile lui cresc potrivit cu izbanzile"

Henric al IV-lea, rege al Frantei (1593-1616)

"... un barbat vestit si ales prin nastere, cat si prin statura lui mandra. De asemenea era vrednic de lauda cea mai mare prin virtutile cele mai alese, prin marea sa evlavie catre Dumnezeu, prin iubirea de tara, prin bunavointa fata de cei deopotriva cu el, in sfarsit fata de toti, prin dreptate, adevar, statornicie, marinimie si deprinderea altor virtuti de acest fel. Pe langa acestea, era drag tuturor celor buni pentru darurile inalte ale sufletului lui nobil cu adevarat, pornit chiar prin fire sa savarseasca ispravi grele, ca si prin cuvantul sau, care, de cate ori era nevoie si chiar fara pregatire dinainte, ii iesea din gura bland si intelept."
Baltazar Walter Silezianul, "Scurta si adevarata descriere a faptelor savarsite de Io Mihai, Domnul Tarii Romanesti", aparuta la Gorlitz, 1599

"Este un lucru demn de cea mai mare consideratie si de glorie eterna, intrucat ceea ce nu au putut realiza atat de multi imparati, regi si principi a izbutit un Mihai, cel mai neinsemnat si mai sarac dintre duci, anume sa invinga ostile marelui Sultan."

Edward Barton, agent englez la Istanbul, 7 noiembrie 1595

"Nu pot sa nu va comunic ca din zi in zi creste teama atat in pieptul cat si in sufletul fiecaruia din cauza marii valori pe care o demonstreaza in aceste parti ale Europei acest nou Alexandru (cel Mare), caruia ii spune Mihai Voievodu."
Misionarul franciscan la Constantinopol Eustachio Fantena, 17 octombrie 1958.

Niciun comentariu: