Exemplul economic japonez

După penuria din timpul războiului şi din primii ani postbelici, era firesc ca avântul economic să dea frâu liber consumierismului de masă, caracterizat drept „o atitudine mai puţin precaută în privinţa cheltuielilor, o mai puternică dispoziţie spre schimbare în modul de viaţă şi o mai mare încredere în ofertele ce merg în sensul acestei schimbări” (Bertrand de Jouvenel ”Progresul în om”).
Piaţa vestică părea să nu se mai sature, înghiţind cantităţi histrionice de marfă, de „lucruri” (acesta e titlul romanului lui George Perec, în care se face o radiografie a fenomenului în cauză). Japonezii s-au luat la întrecere cu această nesăţioasă foame universală, hotărâţi să producă „orice ce se vinde” pentru toată lumea. Succesul a fost garantat iniţial de preţul mai scăzut al mărfurilor nipone în comparaţie cu cele produse în ţările din Vest, mai scumpe din cauza costului mai ridicat al mâinii de lucru (un fenomen oarecum similar s-a întâmplat după 1989 pe piaţa ex-sovietică, invadată de mărfurile turceşti şi chinezeşti).
Treptat, după saturarea pieţei de mărfuri ieftine, accentul s-a deplasat spre calitate, având ca suport performanţele celuilalt flux, definit de N. Georgescu-Roegen sugestiv drept „cvasirenta ideilor tehnice noi”. Japonezii au surprins în alt slogan - „Vezi – crezi” – acţiunea prin care ei şi-au propus să ajungă la această „vacă de lapte” a civilizaţiei occidentale, din care au ştiut să stoarcă beneficii enorme. A fost un flux de studenţi, întreprinzători, sindicalişti, manageri, tehnicieni, muncitori calificaţi către ţările Occidentului, îndeosebi către SUA. Fireşte, nu e vorba de obişnuita, pentru noi, migraţie a mâinii de lucru calificată. Japonezii s-au folosit din plin de generozitatea dublă a americanilor. Transferul masiv de tehnologii şi management din SUA către Japonia a fost însoţit, pe de altă parte, de un grant în cadrul programului Marshall, care oferea inamicilor de ieri posibilitatea de a pleca peste Ocean „să vadă” şi „să creadă” lecţia concretă a capitalismului american. Ideea grantului s-a dovedit cu mult mai bună decât cea a împrumuturilor, care, cel puţin judecând din tradiţia economiei de piaţă din Moldova, au trista calitate de a topi fără urmă şi de a împovăra fără rost bugetul ţării.
Proverbiala curiozitate niponă s-a simţit în largul ei în acest imens laborator al economiei de piaţă. Americanii nu au ascuns nimic. Firmele, personalul tehnic şi managerial, colegiile şi universităţile Statelor Unite au pus la dispoziţie toată ştiinţa şi toată practica lor tehnologică, au împărtăşit secretele producţiei şi organizării proceselor de muncă, le-au arătat japonezilor „pe viu” mecanismele şi sistemele de funcţionare a întreprinderilor mici şi a marilor corporaţii. O nepreţuită experienţă de edificare a unei societăţi a prosperităţii s-a dezvăluit, în toată bogăţia şi complexitatea ei, spiritului iscoditor al valurilor succesive de noi şi noi veniţi „să vadă” şi să înveţe tainele complicatei maşinării a economiei de piaţă. Japonezii au acumulat treptat şi au dus acasă o avere nepreţuită, o „cvasirentă”, pe care se va înălţa edificiul dezvoltării lor de mai departe – cunoştinţe şi tehnologii.
„Wakon yosay” – spirit japonez, tehnologii occidentale. De la inaugurarea erei Meiji (Epoca Luminilor), din 1868, când Japonia a optat pentru alt referenţial cultural, cel occidental în locul celui chinez, la care fusese aliniată câteva milenii, s-a încetăţenit o tradiţie ca poporul Ţării Soarelui Răsare să exporte studenţi şi să importe tehnologii. Fără frica exodului de „minţi lucide”, exprimată de unele minţi întunecate din Moldova şi cu alte consecinţe decât sărăcia moldovenilor. Balanţa tenologică pozitivă pe care o are astăzi Japonia este, în primul rând, dovada unui inestimabil potenţial uman de creativitate.
O lecţie importantă însuşită de la capitalismul american a fost pilda consensului social, exemplul coabitării şi conlucrării capitalului şi a forţei de muncă. După 1945, pentru a accelera democratizarea Japoniei, SUA au stimulat şi au susţinut din toate puterile mişcarea sindicală din Japonia. Foarte curând, însă, acest copil precoce al democraţiei a dat semne serioase de îngrijorare. Atât pentru japonezi, cât şi pentru americani. Din lipsă de experienţă şi de tradiţii de conlucrare cu patronatul, sindicatele s-au radicalizat într-un mod neconstructiv, primejdios pentru normala funcţionare a întreprinderilor şi pentru ţelul de relansare a economiei naţionale. Patronii, chiar şi patronii marilor corporaţii, deveniseră total dependenţi de voinţa liderilor sindicali. Aceştia, dintr-o ardoare combativă „de clasă” şi o greşită înţelegere a protecţiei drepturilor forţei de muncă, s-au postat într-o poză distructivă, ireconciliabilă, insistând mereu asupra unor condiţii de muncă şi de salarizare exagerate. Mai gravă decât aceste pretenţii nerealiste era pornirea lor oarbă împotriva oricăror inovaţii tehnice şi tehnologice, în care liderii sindicali vedeau doar pericolul reducerii locurilor de muncă.

Niciun comentariu: