Acarul Paun

      Pe 4 iulie 1923, gara Vitileanca (azi, Săhăteni), din judeţul Buzău, era zguduită de un grav accident feroviar. Acceleratul 701, plecat din Bucureşti către Chişinău, s-a ciocnit cu un mărfar. Acceleratul nu avea programată nicio oprire prin halte, aşa că a intrat din plin în trenul staţionat pe linia 4. Locomotiva şi primul vagon s-au dat peste cap, următoarele trei au fost complet sfărîmate. Au murit în acea dimineaţă zeci de oameni. Vestea a ajuns cu repeziciune la toate ziarele din ţară care au scos ediţii speciale. Ciocnirea a zguduit regatul. Marile ziare, ca Universul (viitor Informaţia Bucureştiului, viitor Libertatea) sau Adevărul (viitor Scânteia, viitor Adevărul) au scos ediţii speciale în ziua catastrofei, care s-a petrecut înainte de ora prânzului. Două echipe de soldaţi au plecat cu trenuri speciale la locul catastrofei pentru a ajuta la ridicarea sfărîmăturilor şi scoaterea oamenilor dintre ruine, dintre care, numeroşi soldaţi şi ofiteri.
La orele 18,00, a plecat de la Vitileanca spre Bucureşti un tren special, ducînd 60 de răniţi. Au fost scoşi 78 de morţi şi peste 200 de răniţi. ,,Majoritatea cadavrelor este oribil mutilată şi e imposibil să fie identificate masele de carne sîngerîndă“, scria în ediţia de seară, cotidianul „Patria“. Victimele au ajuns la spitalele din Ploieşti, Buzău şi Bucureşti.
„La gară, s-au petrecut scene groaznice. Vaietele răniţilor şi strigătele de durele ale celor îndoliaţi umpleau văzduhul“.Călătorii l-au alergat pe acar Primele cercetări ale autorităţilor au stabilit, evident, vina personalului din staţia CFR Vitileanca. Şeful gării lipsea de la serviciu în momentul accidentului. Era pasager chiar în trenul accelerat şi, fiindcă a fost şi el grav rănit, i s-a trecut cu vederea vina. Aşa că nu mai rămînea decît un singur ţap ispăşitor, celălalt angajat, acarul Ion Păun, omul care schimba macazul şi care a dat intrare trenului pe linia ocupată. Cînd a văzut catastrofa, omul a rupt-o la fugă pe cîmp, „pentru a scăpa de furia călătorilor rămaşi care porniseră să linşeze pe vinovaţii inferiori“.
Pînă la sosirea autorităţilor, „au fost furaţi bani, bagajele şi hîrtii de valoare de la răniţi şi morţi“. Primul sosit la faţa locului a fost generalul Văitoianu, ministrul internelor, care, întîmplător, trecea pe acolo, cu alt tren. „S-a oprit la Vitileanca şi a supravegheat personal operaţiile de salvare tardivă“. În Bucureşti, ministerele au început să se pună în mişcare. La Ambulanţa Clinică, unde soseau răniţi pe bandă rulantă, a venit din Sinaia şi prinţul Carol. „De asemenea, prim-ministrul a înştiinţat pe Suveranul despre cea mai mare nouă nenorocire a căilor ferate române“.

Vinovaţii caută vinovatul
„Ancheta a stabilit că numeroşi călători au murit fiindcă călătoreau pe acoperişuri, scări şi tampoane.Mecanicul Georgescu care conducea trenul morţii, a scăpat ca prin minune neatins.“ În zilele următoare, ziarele s-au mai domolit, anunţînd că numărul  morţilor e de numai 66, iar al răniţilor, 105. Consiliul de Miniştri a stabilit ca Brătianu, Moşoiu şi Anghelescu să îşi mai spele din păcate, vizitînd răniţii din spitale. „Guvernul va acorda mici ajutoare familiilor lovite“, s-a mai decretat. „Acarul Ion Păun e încă nedescoperit. Vinovaţi mai mari nu sînt căutaţi“. Gazeta Transilvaniei din 11 iulie scria despre faptul că generalul Moşoiu, ministrul comunicaţiilor de atunci, a ţinut să asiste la înmormîntările victimelor de la Vitileanca. Au fost şi 25 de ceremonii într-o singură zi. Generalul, principalul acuzat al ziarelor, a rostit cuvinte „atingătoare“: „Vărs peste voi o lacrimă în numele guvernului“. Discursurile lui au fost comentate cu sarcasm. Acest ministru responsabil de transportul pe calea ferată a fost numit să se ocupe, tot el, şi de anchetă. „Imparţialitatea acestei anchete este de pe acum asigurată. Noi nu ştim ce va stabili dl. Moşoiu. Ştim însă, ceea ce nu va stabili: vinovăţia dumisale“, era batjocorit Moşoiu prin presă.

Acarul a schimbat macazul
Principala preocupare a ministrului era să găsească un ţap ispăşitor pe care să-l ofere zecilor de familii îndoliate. De ochii lumii, era căutat acarul Păun. Omul era acasă, în Mizil, dar, în realitate, nimeni nu i-a bătut la poartă. Ion Păun s-a predat singur inspecţiei de mişcare din gara locală. Pe 6 iulie, acarul a participat chiar şi la reconstituirea împrejurărilor în care s-a petrecut tragedia. „Faptul e foarte displăcut pentru dl. general Moşoiu care ar fi putut stabili mai comod vinovăţia acarului în absenţa lui. Totuşi, e bine că s-a găsit ţapul ispăşitor“, se scria prin ziarele vremii. Ministrul era subiectul caricaturilor şi pamfletelor. „N-am eu, dragă, nicio vină,
Conştiinţa mi-e senină,
Şi-mi mîngîi, discret, amarul. Anchetînd, am rezultatul
Că acolo, vinovatul,
E ori acul, ori acarul“.
Nici Tancred Constantinescu, directorul CFR, nu a scăpat de batjocura ziarelor. „Trăim sub regimul celei mai detestabile administraţiuni de cale ferată şi accidentele de tot felul se succed cu o uimitoare regularitate. Sînt vinovaţi care trebuie pedepsiţi pentru toate aceste culpabile asasinate. Averea statului este păgubită cu sume fabuloase şi nu se mai poate îngădui muşamalizarea atîtor nenorociri.“

A fost despăgubit după moarte
Dar ce s-a întîmplat pînă la urmă cu acarul Păun? Evident, a făcut puşcărie. Ar fi stat mult şi bine după gratii, dacă nu ar fi fost gura presei. Aşa că, a primit doar o lună de închisoare şi o amendă cît preţul unui bilet de tren. După ani buni, cînd i s-a făcut în sfîrşit dreptate, omul şi-a cerut şi salariile din urmă. Le-a primit nevasta lui, la o lună după ce a acarul de legendă a murit, prin anii ’60. În scurt timp, a murit şi ea. Consistenta moştenire a ajuns la cei patru băieţi ai lui Păun. Care s-au făcut şi ei tot ceferişti, în gara Mizil. Satul Vitileanca şi-a schimbat denumirea în Săhăteni, printr-o hotărîre a sfatului popular din regimul comunist. În locul de lîngă haltă unde fuseseră îngropaţi 20 de morţi găsiţi fără acte, tot prin ordin de partid, s-a plantat porumb. Aşa se încheie povestea unui biet acar găsit responsabil pentru ditamai dezastrul, într-o vreme cînd deraierile şi ciocnirile de trenuri erau frecvente, iar sistemul trebuia scuturat de la vîrf. Orice asemănare cu persoane şi întîmplări reale este pur întîmplătoare.

Un alt 2 noiembrie
• Şi atunci, ca şi acum, cînd accidentele feroviare se ţin lanţ, cu numai patru zile înaintea celui de la Vitileanca, a mai fost unul, la Felix. Ciocnirea locomotivei cu un tren ne duce cu gîndul la întîmplarea din 2 noiembrie 2009. Iată ce scria Gazeta Transilvaniei, în 30 iunie 1923: „Groaznică catastrofă pe CFR: 5 morţi şi 27 răniţi. Ora 17,15. Felix - Oradea Mare. Trenul de marfă 2065 constătător din 15 vagoane care plecase din Beiuş s-a ciocnit cu trenul Băilor Felix în care se aflau 150 de pasageri. Trenul de marfă care mergea cu viteză nu a putut fi oprit fiind toate frînele defectate şi a izbit atît de puternic ultimele cinci vagoane ale trenului personal, încît le-au sfărîmat complect. Agentul Gavril Traian a înnebunit“. Vinovat a fost găsit tot un funcţionar mărunt, „cantonierul din staţia Cordo, care nu a anunţat nici sosirea, nici plecarea trenului de marfă“.

Ultimele deraieri

2 noiembrie: Locomotiva care urma să tracteze acceleratul 1923 care circula pe ruta Timişoara - Sighetu Marmaţiei, a lovit vagoanele cu viteză excesivă. Trei călători au fost răniţi. Cauza: condiţiile meteo nefavorabile şi defecţiuni la sistemul de frînare al locomotivei.
27 septembrie: rapidul 661, care circula pe ruta Bucureşti - Iaşi, a deraiat în zona localităţii gălăţene Berheci. Cercetat este mecanicul de locomotivă.
21 septembrie: acceleratul 1692, care circula pe ruta Timişoara - Bucureşti, a sărit de pe şine, în zona comunei doljene Cârcea. 15 călători au ajuns la spital.
21 septembrie: şapte vagoane ale unui marfar cu produse petroliere au deraiat în zona localităţii clujene Boju. Vina e a mecanicilor şi a terasamentului.
17 octombrie: două trenuri de marfă s-au ciocnit între localităţile Săruleşti şi Lehliu. Locomotiva şi un vagon au deraiat. Vinovaţi au fost găsiţi mecanicii.
,,Şi acarul Ion Păun răspunse pentru cei 60 de morţi, dar judecătorii fură boieri şi-i dădură o pedeapsă de complezenţă: cam o lună de închisoare şi o amendă pe care ar fi primit-o de-ar fi fost prins fără bilet în trenul personal, pe ruta Mizil – Vintileanca, în caz că n-ar fi avut dreptul să umble gratis pe căile ferate, ca angajat al lor.Peste Ion Păun mai veni cel puţin o calamitate, comunismul, dar măcar pe asta nimeni nu-l învinui c-o aduse el. Avu vreo patru copii, dintre care ăi de parte bărbătească se făcură şi ei cheferişti, ieşi la pensie şi trăi la Mizil, celebritate nehărţuită de paparazzi, până muri – prin anii ’60 sau’70.
În zilele noastre, halta Vintileanca, prima de după Mizil cum o luai spre Buzău, nu mai apare-n mersul trenurilor: se cheamă Săhăteni. Morbida rezonanţă a numelui Vintileanca fu eradicată în comunism de consiliul local sau sfatul popular, cum s-o fi chemând, prin rebotezarea comunei. Tot comuniştii plantară porumb într-o mică arie alăturată clădirii haltei. Printre tulpini, din loc în loc, răsare azi câte-un bolovan, câte-un ciot de piatră. Şeful de gară, impiegaţii, acarii din Săhăteni ar trebui să ştie, şi poate că unii dintre ei ştiu, când pun drugii la fiert, că planta-şi trage seva din mormintele a vreo 20 de călători care-n ziua de 3 iulie 1923 se aflară în acceleratul Bucureşti – Chişinău fără acte de identitate asupra lor’’

Niciun comentariu: